ATRACTIV FORUM :: Amintirile noastre cele de toate zilele pe www.pozata.ro

abbilbal · DESAVARSIT

„HOINARUL“ RECRUT

În ziua încorporării m-am prezentat la comisariat, cum i se spunea pe vremea aceea Centrului militar. Acolo am fost luat în evidenţă şi mi s-a spus să aştept. Mă învârteam dintr-un loc în altul, excluzând nici o noimă, prin curtea comisariatului. Într-un târziu am fost chemat la comisia medicală. Acolo m-a cunoscut un medic şi m-a întrebat în şoaptă dacă vreau să scap de armată. I-am spus că nu şi a dat verdictul „apt pentru serviciul militar“. Dar îndată ce am ieşit de la comisia medicală am dat nas în nas cu comandantul comisariatului militar, cu grad de maior, tatăl unei foste colege de liceu. Ce nu i-o fi plăcut, nu ştiu, destul că s-a răstit la mine spunându-mi că am încercat, dar nu voi scăpa de armată şi chiar în acea zi voi fi trimis în unitatea militară. I-am răspuns că nici nu voiam să scap de armată, pentru că de aceea m-am prezentat la încorporare. Neaşteptân-du-se la acest răspuns, comandantul s-a conceput obscur de mânie şi a plecat. Mă cunoştea mai târziu numele de familie, dar nu mi-a ştiut prenumele. Ştia că am avut două amânări medicale la Braşov şi i-a făcut impresia că au fost aranjamente pe bază de pile, iar a treia amânare medicală ar fi însemnat clasarea mea. De aceea medicul m-a întrebat dacă vreau să scap de armată. Dar eu chiar nu am vrut acest lucru şi amânările de la Braşov le-am obţinut pentru că am spus cinstit comandatului spitalului militar, pe care nu-l cunoşteam, că aş fi dorit, dacă se putea, să fiu amânat de două ori doar pentru a-mi termina şcoala, să obţin o diplomă, în baza căreia să mă angajez la terminarea serviciului militar. Pe urmă ce m-a chestionat despre situaţia familială, omul, pentru că a fost OM, şi-a dat verdictul de amânare. De-abia la încorporare, în Alba-Iulia, am aflat că cel care mi-a dat amânările avea gradul de General.
Maiorul din Alba-Iulia neştiind toate acestea, a fost ferm convins că eu aş fi urmărit să scap de armată, şi era nedumerit cum am putut obţine amânările de la un general. Dar lucrurile nu au stat aşa şi nu mă interesa unde mă repartiza. În aceeaşi zi cu mine, a fost chemat la încorporare şi un văr al meu. Aveam acelaşi nume de familie. După întâlnirea cu mine, maiorul, furios, s-a dus la comisia de încorporare şi a pus dosarul cu numele de Bimbea la prima serie care urma să plece, dar nu era dosarul meu, ci al vărului Ioan. După vreo trei ore, maiorul mă vede din nou şi mă întreabă: „De ce n-ai plecat?“ la care eu am răspuns: „Unde era să plec fără acte?“ Nedumerit, s-a dus din nou la comisie apoi a ieşit fără să-mi mai spună nimic. S-a lămurit.
După o bună perioadă de timp în curtea comisariatului am mai rămas doar vreo trei recruţi. Comisia plecase, iar pe noi nu ne mai băga nimeni în seamă. Am întrebat la un birou ce să facem şi mi s-a spus să mergem acasă până a doua zi. M-am dus acasă şi eram tare indispus. Mama s-a speriat crezând că am fugit de la comisariat. I-am spus să stea liniştită că mă duc în ziua următoare.
A doua zi m-am prezentat din nou la comisariat şi pentru că era altă comisie de încorporare am fost din nou examinat medical. Terminându-se şi acest consult medicală am stat în aşteptare. În acest răstimp m-am întâlnit iar cu omul numărul unu, comandantul comisariatului, care m-a luat din nou în focuri pentru că n-am plecat în prima serie. Nu i-am mai dat nici un răspuns. Doream să plec de acolo cât mai repede.
După ce s-au încheiat toate formalităţile am fost duşi la Deva, unde era centrul regional. Acolo am mai stat câteva ore, dar ce conta. Momentul nu era al nostru. Probabil au urmat repartizările pe unităţi militare căci în final ne-a luat în primire un militar, care ne-a dus la gară, fără să ne spună nimic despre locul unde vom merge. Totul se făcea în mare secret. În gară, am urcat într-un tren ce mergea spre Arad. Pentru mine a fost un chin să merg într-o direcţie necunoscută, dar până la urmă militarul s-a îndurat de noi, a încălcat consemnul şi ne-a spus că mergem în Oradea, la antiaeriană. Ce era aceea n-am ştiut, nu ne-a mai spus, dar aveam să vedem la timpul potrivit.
La Arad am ajuns cu ceva întârziere şi era destul de întuneric, fiindcă fiind toamnă, se însera repede. Trenul care mergea la Oradea era gata de plecare şi m-am urcat în el aproape din mers. În tren ne-am urcat vreo opt inşi, restul au rămas la Arad, împreună cu delegatul unităţii militare. Cei din tren nu aveam la noi nici un document. Când a venit conductorul să controleze biletele i-am explicat care este situaţia, iar el ne-a spus că nu are de unde să ştie şi că ne face predare. Atunci eu i-am spus să ne facă predare la Oradea, pentru că acolo vom căuta patrula militară şi vom lămuri situaţia. Conductorul a acceptat cu condiţia să nu umblăm prin tren, ci să stăm toţi în acelaşi compartiment. A fost o condiţionare inutilă, pentru că noi tot nu aveam chef să umblăm prin tren.
Ajunşi la Oradea, am coborât din tren şi ne-am grupat pe peron. Eu am văzut patrula şi m-am dus să vorbesc cu comandantul ei. Conductorul s-a uitat un timp după noi apoi ne-a lăsat în pace. Întâmplarea a confecționat ca patrula să fie chiar din unitatea unde trebuia să ajungem noi. Comandantul patrulei a spus să ne urcăm într-un camion care era parcat în spatele gării, pentru a ne duce la o unitate militară, unde urma să stăm până la clarificarea situaţiei noastre.
În unitatea militară respectivă am fost duşi într-o încăpere unde se aflau saltele acoperite cu foi de cort. Ni s-a spus să ne culcăm acolo şi în ziua următoare se va vedea cum se soluţionează problema noastră. A doua zi, de dimineaţă, au venit şi au discutat cu noi mai mulţi ofiţeri. Pentru toţi eram un mare mister. Cum de ne-am dus minus documente? Am explicat în mai numeroase rânduri ce s-a întâmplat în Arad, apoi am minţit spunând că l-am auzit pe conductor când l-a întrebat pe însoţitorul nostru dacă mergem la Oradea şi acela a confirmat. Atunci unul din ofiţeri a spus: „Iată de ce este bine ca recruţii să ştie unde se duc“, iar unul dintre noi a spus arătând spre mine: „Am avut noroc cu el“. După un timp a venit şi restul grupului iar însoţitorul nu ştia cum să explice unde sunt cei care lipsesc din grup. El credea că am fugit, dar ofiţerul care a fost cu patrula la gară i-a spus: „Du-te în camera de primire şi îi ia de acolo“.

abbilbal · DESAVARSIT

ACROBAT INVOLUNTAR (I)

Dacă cineva crede că doar atunci îndată ce am fost mic am fost de pomină se înşală. Ceea ce vă povestesc acum, sunt întâmplări reale, pe care le-am trăit de la 25 la 60 şi… de ani, pe care nu le voi relata în ordine cronologică, ci aşa cum îmi vin în minte, de-a valma, folosând cuvinte de tăte zâlele.
De la bun început trăbă să zâc că am o tehnică la căzut de tătă comédia. Când lunec nu mă sâlesc să mai stau pe chicioare, ci-mi dau drumu ca o balegă, sau altfel zâs, ca ghibolu în tină. Numa că nu mă împrăştii. Ş-apăi la lunjimea me, când ni să crăcănează chicioarele în aer şi ni să deşiră mânile de parcă ni-aş lua zboru, să te ţâi. Dau câte-o bufnitură, de regulă pe spate, de să cutrămură şi casele din jurul neu. Da, să-i mulţămesc lu Dumnezău, că până acum, nu ni-o crepat bostanu să curgă sâmburii din el, că de zdruncinat s-o zdruncinat destule ori de limba ni-o muşcam; dar nici mădularele nu ni s-or hântuit.
D-apăi o fost o vreme când pe alături lunjime avem şi grosâme. Când mă căntărem atunci, să îndoié acu căntarului la pişte 130 kile, că mare era huiduma. Pe vremea aceea lucram la chefere. Într-o iarnă, pe când merém io ţanţoş printră lume multă pe peronu gării, numa ce alunec pe zăpada bătătorită şi, în felu meu, dădui o trântitură că tăţi din juru meu s-or spăriat. Da nici lobdă să hi fost. Cum căzui pe spate, am şi sărit în chicioare. Năroc de la Dumnezău că n-o fost nime pre aproape de mine, că eu de păţât n-am păţât ninic, da alţî nu ştiu cum s-or hi descurcat atunci.
*
* *

Altă iarnă merém prin parcu din Cetate. Era polei, de nici oglindă să hi fost. Am mers eu prin iarbă cât am mers, da se făcu o cruce de poteci, iar potecile erau de mozaic lustruit.
Tăte or fost bune până când am ajuns în inima crucii. Acolo s-o desprins o bucată de gheaţă şi s-o lichit de păpucu meu. Când am pus chicioru pe gheaţa mare, am şi fost în aer cu cracii-n sus şi mânile răşchirate. În mâna stângă ducem o jantă diplomat, botezată de Cornelia „cufăru“. La aterizare am lăsat „cufăru“ din mână, apoi m-am ridicat di pe spate şi am şezut uitându-mă cu jele la cufăru neu cum îşi continua drumu cale de vro zăce metri pe unde era gheaţa mai lucioasă. Pe urmă aterizare nu ştiem ce s-o zgâlţâit măi tare-n mine: şchinarea ori rărunchii. Da ni-o prins bine acea bufnitură că ni s-or mai aşezat oasăle pe şchinare.
Nu ulterior mult timp, părăsind trotuarul Casei de cultură şi intrând pe stradă să-mi continui drumul, pe lângă arhive am prins o nică dâlmă şi dus am fost. Zgomotul pe care l-am conceput o fost aşe de „nic şi neînsămnat“ că ofiţărul de serviciu di la Arhive o işit să vadă ce s-o petrecut pe uliţă. Era zua în aniaza mare.

*
* *

Cu altă ocazie, mergeam spre casă cu un brad în mână. Povesteam cu mama şi Cornelia. Cum bradul era mare şi suficient de greu, iar pe jos era zăpadă bătătorită şi alunecoasă, am luat bradul pe umăr. Cornelia a început să facă glume cum mi-ar sta să cad cu bradu-n spate. Dar când am ajuns în dreptul foişorului de pază de la arhive, dădu-i o căzătură de şi santinela s-o spăriat. Dar cel mai mult s-a amuzat Cornelia de cum arătam, cu bradul peste mine. Când m-am ridicat printre crengile bradului cântând lălăit şi văicărit: „O, brad frumos, O, brad frumos! Cu cetina pe capul meu, Ce brad frumos, Ce brad frumos! Cu cetina tot verde“, făcui un pas greşit şi măi căzui odată. Să nu rup bradu, după o tumbă, mă lunjii lângă el.

*
* *

abbilbal · DESAVARSIT

ACROBAT INVOLUNTAR (II)

Nu mai puţin periculoasă decât poleiul este zăpada pufoasă.
Într-o iarnă a nins o seară întreagă, iar dimineaţa mai fulguia. Merem la fapt cu capu-n pământ, că-mi intrau fulgii în ochi. Când, deodată, mă trezăsc şezând în nijlocul drumului. Călcasem pe o pungă de plastic acoperită cu zăpadă. Altă dată, merem cu o colegă spre servici. Merem grăbiţi şi povesteam. Ea avea mai puţină stabilitate decât mine pe zăpada nici prea bătătorită, dar nici pufoasă. Când ea făcuse cu voce tare această remarcă, numai ce derapez eu. Călcasem din nou pe o pungă din plastic, neobservată la timp. Să nu o trântesc pe ea, ni-am încordat tare muşchii di la foale şi ni-am ţânut ichilibru, da ulterior ce am confecționat câteva tumbe prin aer. În restul drumului sâmţăm că mă ţâne ceva la brăcinar. Ajuns la serviciu, am văst ce anume mă ţâné. Brăcinarul neu era o centură lată, ca la cătane, cu o pafta solidă. Din pricina forţării să nu cad, ni s-o curbat cuiu la pafta.

*
* *

Într-o primăvară, rapid după trecerea iernii, am mers cu cineva cu o maşină să aducem gunoi de la Peştera Liliecilor. Am mai fost pe acolo şi ştiam la ce să mă aştept, dar nu ştiam că pentru a putea intra în peşteră ne trebuia scară, căci pământul se scurse şi a lăsat intrarea în peşteră la o înălţime mult prea mare. Peştera am găsit-o suficient de greu, pentru că nu s-a mai îngrijit nimeni de marcaje. Accesul la peşteră a fost şi el mult deteriorat faţă de cum îl ştiam. Cum, necum, am ajuns la intrarea în peşteră, dar nu am putut escalada stânca. N-am avut altă soluţie decât să ne întoarcem lipsit de gunoi de liliac. Dar din cauza dificultăţilor traseului pe care am urcat, ne-am hotărât să coborâm versantul direct, deşi era cam abrupt. Pentru a nu ne rostogoli în Valea Ampoiţei, ne prindeam de arbuşti şi lăstăriş. Pe traseul ales de mine, toate au fost bune şi frumoase până la aproximativ doi metri de apă, unde mi-am dat drumu pe o pantă mai abruptă, urmând a mă opri într-un arbust mai gros, apoi ocolind acel arbust, urma să mă prind de altul pentru a coborî în albia râului, să trec apa pe pietre. Zis şi făcut. Planul mi-a reuşit până la ocolirea arbustului, când, excluzând să observ, m-am prins de o cracă uscată. N-am apucat să mă mai întorc cu faţa spre apă nici să mă prind de următorul arbust, îndată ce m-am pomenit şezând pe o piatră-n apă. Partenerul meu de drum a încremenit. Nu ştia ce să facă. Faţă de mine, se afla în amonte cam cu zece metri şi nu putea veni spre mine, să mă ajute, decât după ce el trecea apa, iar până la apă mai avea. Cum şedeam eu pe respectiva chiatră am strigat la el: „Nu te mai holba aşa şi pune-te pe râs că eu n-am păţit nimic. Da să ai grijă, să nu se rupă şi cu tine cloamba c-o să şezi alături mine!“
Şi ce caldă era apa de munte la începutul primăverii! Numai că nu au îngheţat nădragii pe mine. Dar aveam deja experienţa băilor pe timp de iarnă în râurile de munte.

*
* *

Şi chiar credeţi cumva, că ştiu să cad numai pe zăpadă sau polei? Oooo, nuuu! Vă înşelaţi… Am o tehnică nemaipomenită de a cădea în mâzgă şi chiar pe drum oblu, uscat, acoperit cu floaştăr.
Acum, nu demult merém spre casă. Era pe înserat şi luminile încă nu erau aprinse. La intersecţia mare de la Cimitirul Eroilor, când să urc pe trotuar, ştiem că este o porţiune cu mâzgă, dar nu ştiem că respectiva porţiune s-o mărit. Sprinten, nevoie mare, am încercat să fac un salt spre trotuar, dar numai bine că chiciorul de sprijin mi-o ajuns pe mâzgă, iar eu, oblu-n cur, unde era mâzga mai groasă. Norocu meu că merém spre casă, că nu am fost îmbrăcat cu paltonul, ci cu geaca şi că era destul de întunerec, de nu m-o văzut nime-n lume.

*
* *

abbilbal · DESAVARSIT

ACROBAT INVOLUNTAR (III)

Cu ceva vreme-n urmă vinem spre casă, cu mama şi Cornelia, de la o grădină. Era vară, zua în aniaza mare. După ce am trecut de tipografie, cam pi la nijlocul uliţî şi în nijlocul drumului, pe loc oblu, am călcat pe ceva năsâp cu granule mai mari, ca un fel de biluţă. Nu ni-o trăbuit mult să hiu pe-o rână, ducând în mână o găleată, cu părădăi umplută. Şi vă daţi sama? Tăt drumu cu părădăi l-am umplut, iar eu nu mă putem ridica de jos... din cauza râsului. Mama, crezând c-am vrut să fac o glumă, m-a apostrofat: „Doamne, mă cochile, că n-ai minte deloc“, iar Cornelia, văzând că din spate veneau nişte prietene s-a burzuluit: „Da adună odată părădăile dacă ţi-a trebuit să le împrăştii şi nu mai râde acolo!“
Dar ce să mai zici? Şi râsu-i bun la ceva, îndată ce vrei să ascunzi anumite lucruri.
*
* *

Noa, dacă am îndemânare la căzături, asta nu însamnă că tătă zua-bunăzua îs grămadă în nijlocul drumului. Mulţămesc Bunului Dumnezău, da încă mai am o bună stabilitate pe chicioare. Doar într-un an am tras tri căzături, una mai târziu alta, în nici zăce metri. Atunci, era polei şi, mergând spre casă, m-am întâlnit cu un vecin cam pisălog, iar primul meu gând a fost: „Cine mi l-a scos şi pe ăsta în cale?“ O nechibzuială mai mare nici că se putea, deoarece niciodată nu trebuie să facem o astfel de remarcă. Dumnezeu ştie ce face.
După ce ne-am salutat, vecinu a început cu sfaturile să am vigilență că-i lunecuş mare, de parcă eu nu băgasem de seamă până atunci. De la asta, trecu să-mi laude păpucii că au talpă bună, antiderapantă, dar nici nu termină bine vorbele şi eu am fost grămadă jos. Începu cu apostrofarea: „Ţ-am spus să ai grije că-i lunecuş“. M-am înfuriat, dar nu i-am spus nimic şi am plecat mai departe spre casă, dar n-am fabricat nici doi paşi că mă trezii din nou la pământ. El, în loc să-şi vadă de treaba lui, mă apostrofă din nou: „Păi ce faci? Du-te pe altă parte“, deşi altă parte nu era. Eu, cred că l-am înjurat în gând. În acel moment, nici n-am apucat să mă ridic bine şi am tras o modernă căzătură.
În rest, căzăturile mele sunt una-două pe an, şi nu de puţine ori, unde-i grămada mai mare de oameni.

abbilbal · DESAVARSIT

Un actor grăbit - Laura Stoica

http://www.youtube.com/watch?v=nS7CwQ1ZLy4

abbilbal · DESAVARSIT

Bătaia furnicilor.
O zi frumoasă de vară anunţată matinal. Nici leac de nor pe cer. Pe la ora şapte şi treizeci de minute soarele şi-a făcut apariţia şi la geamul meu. S-a ivit de după biuta cetăţii.
După un mesaj scurt înspre atractivi, am pornit la drum. Pe la ora opt şi un sfert eram pe malul mureşului. În zadar am căutat un loc lângă apă, pentru că în afară de pietre nu era altceva. Deşi ştiam acest lucru, credeam totuşi... că peste noapte... Dar miracolul nu s-a produs. Aşa că m-am îndepărtat puţin de apă şi m-am tolânit pe iarbă.... Dar ce iarbă. Îbnainte cu câteva zile a fost cosită şi în locul ierbii au rămas doar cotoarele.
A fost bine şi aşa, că doar fachirii stau pe cuie şi nu păţesc nimic.
După două minute de pârjolit au venit primii cercetaşi din furnicarul pe care mă aşezasem. M-au studiat, eu i-am tratat corespunzător, strivindu-i. Mai târziu puţin timp cercetaşii au înţeles cu cine au de-a face şi ma-u studiat de la distanţă, iar când voiam să-i prind aveau o viteză nemaipomenită în a se depărta de mine. Dar nu trecu mult timp şi în locul cercetaşilor mărunţi au apărut nişte furnici mari şi grase de te treceu fiorii când le vedeai. Le-am lichidat şi pe sâastea şi după vreo două ore am considerat că este mai bine să mă retrag în altă zonă.
Zis şi făcut. M-am îndepărtat mult de malul apei şi am ajuns pe o cărare cu multă iarbă uscată. M-am tolănit cu faţa spre cer. În faţa ochilor mei se întindea acel albastru infinit minus leac de nor. Pe la ora doăsprezece au început să se adune primele concentraţii noroase peste Piatra Craivei, la Nord-Vest, şi peste Munţii Sebeşului, la Sud-Vest. Dar na-u îndrăznit să se apropie de Alba-Iulia. A fost probabil prea departe.
Pe la ora unu, pe urmă ora amiezei, soarele dogorea şi razele lui pătrundeau prin straturile de epidermă. Din apraoape în aproape, cam la cinci minute îmi schimbam poziţia de expunere la soare. Până la urmă am renunţat şi m-am îndreptat spre casă, alegând cel mai lung drum pentru deplasare. Aşa că, expunerea prelungită la soare s-a limitat şi de data asta la cinci ore. Dar puiu mic nu ar fi rezistat la această terapie solară.

abbilbal · DESAVARSIT

„HOINARUL“ SOLDAT

Aşa a început episodul: „serviciul militar“. Nu mi-a plăcut, dar nu mi s-a părut nici foarte de greu. Aveam condiţie fizică şi asta conta mult. Nu mă puteam adapta cu absurditatea ordinelor date de caporali, dar nu mă deranja tăvăleala. Executam totul bazându-mă pe ideea că în acel loc nu mă cunoaşte nimeni.
Pentru că scriam frumos am fost luat de spre coman-dantul de baterie ca furier, dar mai eram întrebuințat pentru scris şi de alţi ofiţeri, minus să fiu scutit de instrucţie şi pregătirea de specialitate, ca operator radiolocaţie. Pot spune că am ajuns să fac ce-mi plăcea, chiar şi îndată ce îmi venea rândul la curăţenie pe sectorul repartizat.
În una din zile, când lucram pentru şeful statului major, un ofiţer cu gradul de maior a vrut să fie spiritual şi m-a întrebat dacă ştiu unde s-a mai răsturnat căruţa cu proşti, în afară de Caracal. Eu ştiam că el este originar din Brad. Pe vremea aceea atât oraşul Brad cât şi Alba-Iulia aparţineau de regiunea Hunedoara. Ulterior ce mi-a pus întrebarea, m-am gândit că vrea să mă atragă într-o cursă şi i-am spus că nu ştiu. El a insistat şi m-a întrebat: „Cum nu ştii, tu de unde eşti, de nu ştii?“ la care eu i-am răspuns puţin indiferent: „Din regiunea Hunedoara“. Auzind răspunsul meu şeful de stat major s-a pus pe un râs zdravăn şi a spus: „Zenzea, te-a avut“. Zenzea, era numele de familie al maiorului „şugubăţ“. Acesta s-a roşit de furie şi a vrut s-o dreagă spunând: „Mă, eu nu te-am întrebat din ce regiune eşti, te-am întrebat din ce loc?!“ la care eu i-am răspuns: „Locul meu de baştină este regiunea Hunedoara“. Şeful statului major a râs din nou şi i-a spus maiorului: „Nu mai spune nimic pentru că el s-a descurcat bine“, apoi a continuat pe un ton serios: „Să nu încerci să te răzbuni pe el pentru că mă supăr“. Nu s-a răzbunat în mod direct, dar mă sâcâia ori de câte ori mă vedea şi de aceea eu căutam să-l evit.
Altă dată, un prieten sta tare necăjit. M-am dus la el şi l-am întrebat dacă a păţit ceva. Mi-a spus că nu a păţit nimic, dar trebuie să se tundă de tot pentru că l-a pedepsit „bătrânu“. Acesta era comandantul nostru de baterie, care în acea zi a fost ofiţer de serviciu pe unitate. Atunci, eu i-am spus: „Şi de-asta trebuie să fi aşa necăjit“, iar el a zis: „Da, mă, da, că râd ăştia de mine!“ I-am mai spus: „Lasă, turculeţule, că nu va râde nimeni de tine“ şi am plecat. Îi spuneam aşa pentru că era dobrogean de naţionalitate tătar, mic de statură şi avea un nume mai greu de pronunţat. Am strigat frizerul, care era tot un prieten de-al nostru, de naţionalitate polonez, şi i-am spus să mă tundă de tot. Ăla a început să râdă şi m-a întrebat dacă glumesc sau eram pedepsit. I-am spus că nici nu glumeam, nici nu eram pedepsit, dar voiam să mă tund de tot pentru că mă simţeam mai bine. Vorbeam tare să mă audă cât mai mulţi şi mi-am pus un scaun în mijlocul dormitorului. Frizerul văzând că nu glumesc s-a apucat de treabă. Până să mă termine a mai venit unu, că şi el vrea să se tundă de tot. După ce m-a terminat m-am dus la prietenul pedepsit şi i-am spus: „Acuma, du-te tu“. S-a uitat la mine şi a început să râdă: „Da tu de ce te-ai tuns?“ I-am spus să tacă şi să meargă la tuns, că acolo s-au adunat cam mulţi. S-a dus la tuns apoi, s-a dus la „bătrânu“ să raporteze că a executat ordinul. Seara, la apel, „bătrânu“ m-a văzut că stam la poveşti cu mâinile în buzunar. A venit la mine şi mi-a zis: „Să te văd şi pe tine tuns zero“. Eu mi-am dat boneta jos şi i-am raportat: „Să trăiţi, am executat ordinul dumneavoastră!“. S-a uitat la mine şi a început să râdă. Tunsul nu mai era o pedeapsă.
După câteva luni de armată, mi-a venit rândul să fac de serviciu la bucătărie. În acea vreme se mai dădea şi mămăligă, o dată pe săptămână. Rândul meu la bucătărie a fost într-o zi de mămăligă. La bucătărie am fost laolaltă cu gornistul, un mol-dovean simpatic din ciclul doi, dar eram ca Pat şi Pataşon. Io lung şi slab, el mic şi dodoloţ. Nici eu, nici el, nu ştiam cum să facem mămăliga. Ne tot foiam în jurul cazanului şi nu ne trăgea firea să ne apucăm de lucru. Bucătarul ne tot spunea să avem de preocupare că nu mai este timp să fierbem mămăliga, şi într-un târziu, ne-am apucat de ea. Cazanul era atât de mare încât de jos nu ajungeam s-o mestecăm. Atunci, tovarăşul meu la „fabricarea mămăligii” s-a urcat pe cazan dar din cauza căldurii nu putea sta prea mult acolo la mestecat. Eu nu aveam loc pe cazan fiindcă eram prea înalt şi nu încăpeam între cazan şi tavan, dar mă necăjeam cum puteam să mestec de jos, cât timp se mai răcorea iubitul meu. Până la urmă am reuşit să terminăm şi mămăliga, iar ca să fie mai bună am pus capacul peste ea. Pe când ne-am pregătit s-o porţionăm, am văzut ce am făcut. Din cauza condensului, pe mămăliga noastră era un strat de apă. Ne-am uitat unul la altul şi eu am zis:„Hai s-o mestecăm din nou, apoi s-o lăsăm puţin la foc să se evapore apa“. Gornistul m-a aprobat şi am trecut din nou la treabă. După ce am terminat remestecarea şi coacerea mămăligii, am porţionat-o şi am trecut rapid la distribuirea ei pentru că se intrase deja în sala de mese. Cum, necum, dar ne-a ieşit o mămăligă cu un înfățișare „comercial“ de-ţi lăsa gura apă. Am aflat că toţi de-abia aşteptau să-şi primească porţia, dar, surpriză. Nici unul n-a putut s-o şi mănânce. Noi, „specialiştii mămăligari“ am făcut-o, dar am uitat să punem în ea, sare.