ATRACTIV FORUM :: Frumoasele...

silverstar · VIP

Acum, când privesc în urmã, la ziua aceea seninã ºi caldã de început de toamnã, sunt sigurã cã ele, Frumoasele, cum aveam sã le numesc mai târziu, m-au privit de la fereastra lor.
Primisem un apartament la turnul de peste drum de blocul unde locuiau ele. Ne despãrþea strada, nu prea largã. Apartamentele noastre erau la acelaºi etaj.
Dupã multe zile, îndată ce am ieºit pe balcon, sã-mi umplu fiinþa de coloritul unic ºi inimitabil al bãtrânei toamne - priveam atât de fascinatã de parc-aº fi trãit întâia toamnã! - le-am zãrit ºi eu.
Arãtau, una lângã alta, ca douã pãpuºi din porþelan din cel mai fin pe care þi-ar fi fost fricã chiar sã-l ºi atingi... ªi, gândeam atunci, Creatorul, ca sã se distreze ori, pur ºi simplu din neatenþie, le încoronase capul cu un pãr alb, ºi moale, ºi mătăsos ca o diademã împletitã din steluþe de nea. Mi se pãreau superbe cu buclele lor, pe care le mai vãzusem cândva, în copilãrie, printre fotografiile bunicii.
Când m-a zãrit, una dintre ele a fãcut un semn pe care l-am înþeles greºit... Atunci am ridicat ºi eu mâna ºi le-am fãcut semn, înclinând capul a salut. S-au speriat ºi-n aceeaºi clipã au dispãrut lãsând lãsând perdeaua sã cadã greu peste locul, pânã atunci, ocupat de ele. Surprinsã, dar ºi ruºinatã, am înþeles cã nu mã voiau. Îºi erau suficiente una alteia. Dar...
Din primãvarã, de la prima razã jucãuºã de soare ºi pânã toamna târziu, când stoluri negre de nori puneau stãpânire pe cer ºi pe pãmânt, erau nelipsite de la fereastrã, ramã de tablou pentru ele. Mereu, aceeaºi pieptãnãturã, aceleaºi bluze dantelate ºi orbitor de albe, aceleaºi mâini subþiri ºi delicate care gesticulau graþios, elegant... Erau unice ºi mi se pãrea cã fãrã prezenþa lor acolo, la fereastra aceea, viaþa nu putea continua. Le iubeam fãrã sã ºtiu nimic despre ele. Mi-era suficient sã le ºtiu acolo ciripind ca douã vrãbiuþe albe...
... ªi primãvara asta! Câte mofturi a mai fãcut, câte hachiþe de contesã prost-crescutã a trebuit sã suportãm pânã sã se hotãrascã sã rãmânã puþin ºi pe la noi...
Am ieºit pe balcon ºi, pe furiº, am privit spre fereastra unde trebuia sã fie Frumoasele. Nu, nu erau... Le-am cãutat ºi le-am aºteptat ºi-n zilele urmãtoare. Într-un târziu, privind mai cu atenþie, am observat cã la fereastra lor nu mai era perdeaua aceea albã ºi grea, ci hârtie.. Albã, impersonalã, mutã...
Am simþit în piept o durere puternicã ºi-o întrebare m-a zguduit din adâncuri: se poate o nouã primãvarã fãrã Frumoasele mele?
Timid, ca omul nepoftit, neaºteptat ºi care ºtie cã deranjeazã, am sunat la uºa de vizavi de-a lor. Mi-a deschis o prietenă înaltã, voinicã, cu membrele umede ºi roºii...
-Mata? M-am dat un pas înapoi.
-ªtiþi, mã scuzaþi, Frumoasele... am spus închiþind, pentru cã mi se uscase gura, ºi arãtând spre uºa apartamentului din faþã. Nu ºtiu ce s-a întâmplat cu ele...
-Ce-ai zis? Poate vrei sã spui cucuvelele?
-Cred cã m-aþi înþeles greºit... Frumoasele, ce-i cu ele, s-au mutat?...
-Ei, duduie, altã treabã n-ai? Te vãd soție serioasã. Da, s-au mutat ºi ce-i cu asta? S-au duuus, gata!... Nu poþi trãi de doru' lor, te pomeneºti? Hai, cautã-þi de drum, eu am treabã...
-Auzi? a strigat dupã mine dupã ce deja coborâsem, în fugã, un ºir de trepte.
-Auzi?
Nu voiam sã aud. Mi-era teamã, o teamã pe care nu o mai simþisem ºi trebuia sã ajung cât mai rapid AFARÃ, AFARÃ unde lãsasem primãvara...
Am rãsuflat uºuratã. Nu, n-o pierdusem, nu plecase. Era tot veselã, sprinþarã, jucãuºã ºi dornicã, parcã, sã dãruiascã mai repede ce neglijase cu absenþa ei... Vântul uºor, cãlduþ, cu un parfum de verde crud mi-a mângâiat darnic faþa, pãrul, braþele...
Frumoasele mele plecaserã, schimbaserã doar fereastra, atât...
ªi-atunci zâmbind, cu ochii uºor aburiþi, am întrebat aºa, privind spre-adâncul cerului:
- S-au scuturat de floare castanii pe la voi?

personalã

cristyna63 · VIP

E o placere sa citesc asa ceva...Multumesc, Silverstar, pentru ca uitasem sa mai vibrez la acest gen de literatura.

mayasa · VIP

Poate ca au ajuns vecinele mele!?...Oare ce poveste ascunde aceasta casa,apartament?!...Nu v-ati imaginat uneori?Nu ati vrut sa stiti?Nu ati confruntat, ceea ce v-ati imaginat cu ceea ce ati aflat?...
Fiecare dintre noi are niste ,,frumoase'',indiferent cine sunt ele sau ce sunt ele!... :sofa:

silverstar · VIP

mayasa · VIP

Poate ca a fost mai bine...Uneori e mai bine si mai placut,sa ramana doar misterul!...

silverstar · VIP

silverstar · VIP

SÃ SÃRUÞI O LACRIMÃ DE BÃTRÂN

Ca un balaur neîmblânzit, trenul înghiþea zãrile ºi apropia depãrtãrile, scurtând cu fiecare clipã drumul spre unde fiecare-ºi avea rostul sau chemarea.
În compartiment eram doar eu ºi doamna micuþã ºi rotunjoarã care vãzând cã nu mã intereseazã chiar de loc noile ei reþete de prãjituri, a hotãrât cã e mai bine pentru ea sã doarmã...
În acest timp am citit pe nerãsuflate, zeci de pagini din revistele aºezate teanc în dreapta mea. Încã-mi mai rãsuna în urechi vocea dragei Dara care, punându-mi revistele în braþe, îmi spunea ce sã citesc mai întâi. "ªi pe asta, ºi pe aia, ºi pe cealaltã..." Am sãrutat-o promiþându-i cã voi citi perfect tot, de la titlu pân' la preþul scris pe ultima paginã, jos, în dreapta...
Eram atât de concentratã asupra a ceea ce citeam, cã nici nu mi-am dat seama cã a mai fost o staþie pânã nu l-am simþit intrând ºi aºezându-se. M-am ridicat, am bãut puþinã apã ºi am ieºit apoi pe culoar, sã mã rãcoresc, sã mã dezmorþesc dupã atâta ºedere.
Nu ºtiu cât am lipsit, nu am privit ceasul. Am intrat în compartiment ºi miratã am privit spre locul unde ºedea noul venit. Cu perdeaua trasã peste faþã, plângea. În faþa mea, un bãrbat - tânãr, bãtrân? - plângea... O clipã l-am privit. Pantalonii, într-un loc fuseserã rupþi ºi cusuþi grosolan de o mânã neobiºnuitã sã foloseascã acul. ªi aþa era nepotrivitã. Verde pentru o stofã maro. O mânã grijulie, de femeie, nu ar fi fãcut aºa ceva... Am privit apoi, întrebãtor, spre mai vechea mea vecinã de compartiment. Neasemuit cât de numeroase aflase dânsa despre noul venit în puþinul timp în care lipsisem.
- I-a murit soþia. Acum doi ani. De-atunci se simte singur, rãtãcit ºi absenþa ei o trãieºte ca pe o pedeapsã. Are ºase copii împrãºtiaþi prin diferite oraºe. Nici unul nu stã cu el. Dupã ce adunã un ban, se duce, când la unul, îndată ce la altul, sã le acopere o nevoie. Toþi sunt necãjiþi, au copii, multe trebuinþe, bani puþini...Fiecãruia, pe rând, dã cât poate. Acum se întoarce de la una din fete...
- Bine, da' de ce?... Mi-era greu, nu puteam sã pronunþ, cuvântul nu se lãsa nici mãcar ºoptit... Simþeam în gât un nod ºi suspinul lui îmi dãdea fiori...
Doamna a înþeles ce vreau sã întreb.
- I-e sete...
- Cum? Am smuls perdeaua cu care-ºi acoperise faþa ºi nu i-am vãzut decât buzele arse de setea chinuitoare. Mi s-a pãrut cã în contactul lor aud un nume. Maria, Ileana sau Catinca. Nu ºtiu, nu mai ºtiu...
Din geantã am scos sticla din care tocmai bãusem apã. Cu o repeziciune uimitoare, doamna de alãturia fãcut un cornet de hârtie...
- Vã rog, beþi...
Mâinile care au dus la gurã cornetul cu apã tremurau. Ca ale unui copil lacom, pofticios... Erau, însã, membre de om bãtrân, mâini muncite, mâini bãtãtorite, de sapã, da cãrat mâncare la vite, de mânat boii... Omul bea încet, pe îndelete, amintindu-ºi parcã, dureros, de cea la care strigase odinioarã: femeie, adã-mi o canã de apã!...
- Mai vreþi?
- Nu. Mulþumesc matale... Þuica aceea ºi scrumbia ºi...
L-am întrerupt, nu voiam sã aud justificãrile lui. Era cald, mult prea cald ºi nici geamul deschis nu reuºea sã rãcoreascã aerul încins... Îl priveam ca pe o noutate, îl priveam cum nu o mai fãcusem cu nimeni, niciodatã pânã atunci.
... Pãrul alb, ºi faþa încreþitã, ºi mâinile, tot tremurânde... ªi hainele acelea vechi, cârpite cu stângãcie, ºi cãmaºa odinioarã albastrã... ªi lacrima, lacrima care nu se uscase...
Încet, ca sã nu-l supãr sau ca sã nu-l sperii, m-am apropiat de el ºi-am întins mâna. I-am mângâiat obrazul, incomparabil de moale ºi catifelat. Simþeam în degete gustul amãrui-sãrat al lacrimei...
Cu palma strânsã, care se pãrea cã adãposteºte un mãrgãritar, am început sã-i vorbesc, sã-i povestesc vrute ºi nevrute, ºi nu m-am oprit nici atunci când obþinusem ce-mi propusesem: un zâmbet...
Când am coborât din tren, a ieºit la fereastrã ºi m-a condus cu privirea. Am întors capul ºi l-am mai privit o datã, i-am fãcut strengãreºte din ochi, aºa cum mã pricep eu mai bine ºi, în timp ce mã îndreptam spre troleu, am desfãcut palma ºi-am dus la buze degetele care culeseserã lacrima de pe un obraz bãtrân...