ATRACTIV FORUM :: Jurnal maladiv. - Vizualizare subiect 1309 pe www.pozata.ro

s h a d o w · VIP

O sa pun aici, o data la cateva zile, sub titlul Jurnal maladiv (pana cand mai gandi la un altul mai potrivit), capitole dintr-o carte ce va sa fie. O sa cuprinda parti mai placute si mai putin placute, mai interesante si mai putin interesanta, mai reale sau mai imaginare. Sunteti invitati sa cititi, sa comentati.

I

Plouă. Poate că ploaia este cauza sau poate că e doar una dintre cauze, celelalte rămânând ascunse dinapoia gândirii și a înțelegerii. Decreptitudine… Totul curge încet, dezlânat, în destrămare. Picuri mari, reci, lovesc geamul ferestrei. E o lume în desfacere. Distanțele dintre lucruri se măresc, iar lucrurile se afundă ușor în insolență. Aerul e greoi, palid. Apa se scurge dureros pe geamul translucid. E un mesaj pentru mine, într-un viitor îndepărtat și improbabil. E un mesaj pentru nimeni. Ploaia cade încet, încet, cu picuri deși, rari, nepăsători. Se prelinge la fel de încet de-a lungul lucrurilor, unindu-le și despărțindu-le. E o moarte lentă, nedureroasă. Voința se scurge lent de-a lungul zidurilor, prin rigole și făgașe neștiute, simțurile se diluează și dispar în marea de lacrimi ce cad din cer, un cer al neputinței, albastru pur, albastru întunecat. E un mesaj, un mesaj pe care probabil ca nu îl voi mai citi niciodată. Nu încerc să îmi explic ceva, încerc doar să păstrez părți din mine. Frânturi disipate de-a lungul existenței, lipsite de vreun sens anume, deșirate și împărțite în zile, în ore, în nopți, în vii și în morți, precum bucățile dintr-o poză ruptă ce nu se mai potrivesc la loc, ce nu mai pot reîntregi ceea ce a fost. Poza iese deformată, imaginea exprimată este ireală, absurdă, sentimentele trecute nu se mai pot retrăi. E o scuză. O scuză a vieții mele și a inutilității pe care continui s-o simt. O scuză pentru tot timpul trăit, netrăit, avut și pierdut, pentru tot ce-am văzut, simțit, trăit și mințit, pentru tot ce am și n-am făcut. Nu e un strigăt, nu e un urlet, nici măcar un plânset nu este, e doar o scuză, absurdă și banală, pentru lucruri trăite și închipuite. Ochii îmi sunt plini de lacrimi necurse, palmele de sânge nesacrificat, gândurile de vini reale și imaginare. Sunt singurul care m-aș putea ierta și singurul care nu mă voi ierta. E o scuză. O scuză pe care o voi primi înlacrimat, trist, îndurerat, dar nicicând iertat. Ploaia are ceva sinistru in ea. Ceva sinistru și indestructibil. Nu am remarcat cândva acest lucru. Până acum mi se părea doar rece, insensibilă, lentă, lipsită de voință, dizolvând timpul. Copacii se leagănă calmi în bătaia vântului, iar fulgerele străluminând din cand în îndată ce cerul gravează lucrurile în matrici false, indisolubile. Lent, lent… totul se scurge. Doar picurii izbesc violent ferestrele, iar tunetele explodează cu sunete puternice, înfundate. Pământul se afundă în delăsare. Ceea ce e viu se ascunde, ceea ce e mort înfruntă. Aștept… timpul să treacă, ploaia să nască, viața să crească, trecutul să renască. Aștept… și ca și orișice așteptare e în zadar. Acum ploaia nu mai cade pieziș, vântul nu mai bate, copacii s-au liniștit. Aerul are ceva sinistru în el, ceva lugubru, ceva de pasăre moartă. Întunericul s-a vitrificat. Nu se mai vede nimic, doar sunetul ploii căzând se mai aude. Sfâșietor, lent, continuu. Poate că e din cauza întunericului ce ascunde totul în lințoliul său rece. Întunericul ce învăluie totul în brațele sale nevăzute, neștiute, cu răsuflarea sa inodoră, imponderabilă. E toamnă. E doar toamnă… Sau poate din nevoia de a păstra ceva scris, cum ar fi o mărturie indubitabilă a ceea ce gândesc și simt acum. Și totuși e cam târziu să încep acum, la douăzeci și șapte de ani. Ar fi trebuit să încep cu mult mai devreme, să fi avut deja până acum zeci și zeci de evenimente, idei, senzații, sentimente; să mă pot privi din afara mea, cu un ochi obiectiv, detașat, indiferent. Sau măcar să mă fi apucat să scriu acum trei ani. Nu ca să analizez, ci să descriu trăirile. Dar nu le-am scris și acum toate se află doar în mine, deformate de timp, de noi trăiri, idei și senzații, aplatizate și împuținate. La fiecare schimbare a mea, fie ea cât de minimală și dealtfel imperceptibilă, viziunea mea asupra propriului trecut se mai modifică puțin, schimbându-l, falsificându-l. Susțin că nu m-am schimbat, dar schimbarile nu sunt evidente și bruște ci lente și lipsite de importanta. Ca o boală fatală cu o durată de incubație de zeci de ani. Nu se observă niciun semn al ei și de aceea ai tot timpul impresia că nu ai nimic. Dar ea augmentează în tine, te cuprinde cu fiecare moment tot mai mult, îmbolnăvește penis după membru până când, fără să ști c-o porți, ajungi să te indentifici cu ea. Și atunci indiferent ce despărțire devine imposibilă pentru că așa cum te omoară tot așa te și ține în viață. Ajungi un fel de cadavru, deși toți din jur te cred viu. Dar tu știi… ști că ai început să mori. Asemenea vieții. Cu fiecare clipă ce-o trăiești cu tot atât mai puțin ai de trăit. Sub influența acestei boli și a tot ceea ce aduce cu sine – senzații, simțuri, gânduri, moarte - oamenii se schimă în permanență. Nu există împlinire, desăvârșire. Totul se schimbă în altceva, mereu și mereu în altceva, niciodata egal decât cu sine însuși. Totul persistă suspendat în neîmplinire. Douăzeci și șapte de ani… ceva mai mult de un sfert de secol. Douăzeci și șapte de ani… o parte insignifiantă dintr-un mileniu. Nu ar însemna nimic dacă nu ar fi prea târziu, dar e prea târziu și aceasta înseamnă acum totul. Acum nu mai pot păstra nimic. Sau cel puțin nu pentru mine. Și atunci pentru cine? Pentru ea? Pentru ce? Nu ar servi la nimic. Și în plus ar fi penibil. Și atunci pentru cine? Pentru nimeni… E un mesaj pentru nimeni. Un mesaj într-o sticlă plutind pe oceanul unei planete lichide, o planetă a incertitudinii, un ocean al disperării, o disperare surdă, nerostită, un mesaj adresat nimănui, un mesaj fără rost, scris într-o limbă necunoscută. Și totusi de când am început să scriu acel mesaj a început să existe. Afară continuă să plouă, fără fulgere, lipsit de vânt. Doar picături căzând… dintr-un cer insolent, pe un pământ insolent… cu zgomot înăbușit. Apoi se scurge formând ochiuri de apă ce lucesc pal. Lumânarea pâlpâie, lumina se zvârcolește pe perete, pe masă, pe geamul ferestrei, pe ramura de salcie împletită, pe mine. O să se stingă în curând, dar încă nu pot să adorm. Aș putea să aprind o alta, dar nu îndraznesc să mă mișc. Mișcarea are și ea un fel de greutate a sa. Las lumina să se stingă, rămânând la masă, în fața ferestrei, continuând să gândesc, să privesc, să scriu, să exist. E tot mai întuneric. Lucrurile se retrag unele în altele, pierzându-și proprietățile, cufundându-se în neant. E un fel de ceață întunecată ce se înnegrește treptat. Îmi văd încă mâinile. Copacii, cu forme până acum difuze, devin clari, deslușiți. Lumina lumânării e slabă, atât de slabă încat pare aproximativ opacă. Mă gândesc ca aș putea să aprind o alta. Mă gândesc doar. Dar între gânduri și gesturi e o distanță enormă. De parcă ar fi doua țări străine, îndepărtate. Lumânarea încă mai arde, deși lumina a devenit atât de slabă încât ochii nu mi se mai pot obișnui cu ea. Mâinile mi-au devenit umbre. Lumânarea tot mai arde și probabil că va mai continua să ardă și dupa ce lumina se va fi stins.

s h a d o w · VIP

s h a d o w · VIP

s h a d o w · VIP

s h a d o w · VIP

II

Plouă în continuare și în această continuitate e ceva delăsare, ignoranță, servitute. Am vrut să pot scrie în fiecare zi, dar ziua de ieri a trecut lipsit de să mă fi apropiat de masă. Nu am putut nici macar să încerc. Cu toate că până acum nu am avut nevoie de vreun rațiune anume ca să pot face ceva, ieri am încercat să gasesc un motiv care să mă facă să scriu. Dar nu am găsit niciunul… Dimineața adusese cu sine un suflu nou, ceva mai rece, ceva mai împietrit. Am stat până târziu în pat, învelit, în frig, privat de să îndrăznesc să mă dau jos. Îmi place frigul. Ascunde în el ceva neiertător, nepăsător.
E nouăsprezece septembrie. Ieri, după aproape două săptămâni și jumatate, am ieșit din nou afara. M-am lăsat spălat de apa rece, am alergat până îndată ce am simțit că nu mai pot respira, m-am ascuns sub un stejar. Picurii cădeau mari și rari. Pământul mirosea a crud și a iarbă udă. Scoarța copacilor lucea și era rece. Am atins-o și un semn mi-a rămas înscris în palmă. Simțeam nevoia de a mă întinde în iarbă și de-a aștepta astfel sfărșitul tuturor lucrurilor. N-am făcut-o, iar acum gestul atârnă neviu, nemort, nenăscut, în neîmplinire. Nu era vânt, nici un fel de vânt, nicio boare a vieții. Decât verdele crud al frunzelor și al ierbii, cenușiul maroniu al cerului, al copacilor și al pământului, translucidul apei. Nu știu cât timp am stat acolo. Mi se făcuse frig, iar eu nu găseam în mine motivele care să mă facă să mă întorc. Mi-am privit casa. Era tristă, mohorâtă, ca și cum ar fi împrumutat ceva din personalitatea mea. Cei câțiva plopi din preajma ei păreau niște paznici neclintiți, împietriți în hotărârea lor. Timpul se scurgea insipid și implacabil printre ei, abia atingându-i. Nu aveau nicio frunză galbenă, ci doar un verde tot mai palid, tot mai puțin verde. În depărtare, acolo unde se profila orașul, ploaia forma un fel de ceață, un fel de negură. Iar mie îmi era frig, tot mai frig, dar nu mă puteam mișca. Simțeam apa rece curgând pe mine, udându-mă, nebotezându-mă. Cu toate că am stat ore în ploaie, nu am răcit, iar astăzi m-am simțit ca și cum nu aș avea nimic.
Am vrut ca scrisul să aivă continuitate, întocmai unei ploi ce ar cădea la nesfârșit, dar ieri nu am putut să scriu, nu am reușit nici măcar să măzgălesc un singur cuvânt. Nu am putut; era un fel de greață amestecată cu lene; era sila de a da naștere la ceva. Voiam să descriu căderea ploii. Eternă, iertătoare. Am vrut, dar nu am putut. Iar azi, deși aș putea, nici măcar nu am să încerc. E identică ploaie ca și ieri, numai că acum mi se pare un necomplicat element abstract, exterior, enervant. A încerca să descriu ce am simțit ieri și azi nu mai simt mi se pare o minciună. E greu să descri același lucru când nu îl mai vezi în același fel. Nu e o valoare a privirii, e o proprietate a timpului.

magicianul · PRESEDINTE

Plouă în continuare și în această continuitate parca zgarie un pic urechea...
A încerca să descriu ce am simțit ieri și azi nu mai simt mi se pare o minciună. - ar mai merge si asta lucrata un pic
Si mai simt nevoia de a recepta si starile interne ale naratorului, un pic de introspectie...De ce simtea toate lucrurile astea?
e doar parerea mea neavizata, a unui necitit, insa sper sa iti fie de ajutor

s h a d o w · VIP

Merci, am sa tin cont. Sunt parti care nici mie nu-mi suna bine, dar le modific la urma. Am pus cu albastru ca sa-mi amintesc unde trebuie sa ma intorc. Vocabularul nu este prea bogat, dar macar folosesc neologisme, fapt pe care in mod obisnuit nu-l fac cand scriu ceva. Exista si introspectie si decizii si conflicte si parti amuzante.

s h a d o w · VIP

s h a d o w · VIP

III

22 septembrie. Trebuie să las în urmă orice fel de idee despre continuitate. M-am înșelat când am crezut că am să pot. Nu îmi pot învinge întotdeauna sila și în plus nici nu se află continuitate. Astăzi ploaia a încetat, nu se mai scurge leneșă pe nimic. Într-o altă zi poate că va reîncepe aceeași ploaie sau poate o alta, poate o voi aștepta și va veni sau poate că nu o voi mai aștepta ci o voi lăsa să treacă, fără s-o știu, fără să mă știe. Continuitatea i s-a frânt, fără ca să fi existat vreodată, căci numai ceea ce nu există poate să moară, nenăscut, neștiut. Ceea ce există persistă suspendat în timp cum ar fi o rană pe trupul unui animal ce geme și urlă, dar nu poate să moară. Și eu sunt o astfel de rană și nu există iertare pentru mine, nu există iertare pentru vina de a fi.
Nu am făcut nimic în ultimele trei săptămâni. În primele zile am așezat și reașezat cărțile cu o răbdare de maniac, cu un fel de plăcere. Pipăiam coperțile, paginile, mă uitam printre filele lor, citeam referințele de la început, verificam cuprinsul. Dar de citit nu am reușit să citesc nici măcar una singură până la sfârșit. În timp ce citeam una dintre carti, cu un an, poate doi în urmă, nu mai stiu exact care - poate Cabanis, sau poate viața lui Henry Brulard - am realizat, într-o evidență șocantă, că niciuna dintre ele nu prezintă de fapt viața așa cum este. Privat de scop, scutit de implinire. Toate falsifică, având tendința de a emoționa, de a pretinde un scop, de a avea o cauză. Nu mă interesează toate viețile acelea mărețe, personajele complexe, toate nu valorează nici măcar cât obsesia lui Sthendal dacă va mai fi sau nu citit peste cincizeci de ani. Vanitoasă obsesie, dar totuși reală, cât se poate de reală. În toate aceste cărți, îngrămădite prin rafturi și sertare, sunt descrise fapte cu implicații puternice, lupte interioare, gânduri marețe, evenimente ce se înlănțuie unele de altele precum zalele unui lanț ce îngrădește nu imaginația, ci viziunea asupra a ceea ce este. Și totuși am creat ceva în decursul acestor zile. M-am gândit. La tot felul de lucruri. Gândurile au venit, au trecut, lăsându-mă la fel de gol ca și o mare secată. Nu găsesc vreo metodă de a le păstra. A încerca să le descriu în timpul în care sosesc înseamna să le încetinesc, să le distrug. Poate că nu sunt menite pentru a fi păstrate, poate că nici nu merită. Între o frază și alta sunt distanțe enorme ce continuă să se mărească. Între un cuvânt și următorul sunt mici inadverențe, mici fisuri, firide în pereții sufletului meu. Între o silabă și cealaltă se simte deja o mică nervură prin care seva nu mai trece.
Am încercat să recitesc ce am scris până acum și m-a cuprins scârba. Nu există un limbaj al sincerității, ci doar unul ce alunecă spre penibilitate. Ca să continui să scriu va necesită să nu citesc ceea ce am scris deja. E o condiție necesară. Pe urmă trei săptămâni în care nu am văzut pe nimeni existența mi se pare goală, searbădă. Carțile nu mă sprijină la nimic. Am crezut că dacă am să stau închis am să pot citi în voie. Dar e ciudat că tocmai acum simt cititul ca pe o pierdere de timp. Tocmai acum…

s h a d o w · VIP

IV

23 septembrie. Și am mai făcut ceva în aceste săptămâni. Am ascultat muzică. Nu pare mult, dar mi-a umplut timpul.
Enumăr ce am făcut ca și cum aș încerca să găsesc o scuză pentru momentul pierdut sau să încerc să mă motivez, să pretind că nu a fost pierdut, ci că, într-un fel sau altul, a fost folosit cu folos. Dar nu exista niciun folos. Și acest cuvânt mă jenează, mă privește, mă acuză. Am tot încercat în ultimi trei ani să știu, să cunosc, să mă mint. De fapt nu, nu să mă mint, ci să încerc să trăiesc și știam că nu pot trai decât anulând timpul, respingându-mă, ignorându-mă, acoperindu-mș cu tot felul de informații, de imagini, de evenimente, încercand să mă rup din dispoziția mea, aruncându-mă printre gânduri stupide, lipsite de substanță, superficiale, banale, absurde. Și am trăit, uitându-mă, sacrificându-mă.
Acum nu mai am timp și tocmai acum mă gândesc din ce în ce mai puțin la moarte, de parcă apropierea de ea mă determină s-o ignor. Nu mi se mai pare un subiect romantic ori întunecat, nu îmi mai pare nici măcar utilă sau folositoare. Știu că va veni și asta mă face să fiu indiferent. Nu e regret, nu e nepăsare, e neputința de a simți altceva, neputința de a te smulge dintr-o stare, neputința de a gândi altceva, de a vedea altceva, de a fi altceva. Știu că va veni și acum așteptarea mi se pare plictisitoare.
De îndată ce a încetat ploaia a început să fie mai frig, de parcă iarna s-ar grăbi să vină. De aș mai vedea zapada înca o dată, de aș mai simți iar frigul…

s h a d o w · VIP

s h a d o w · VIP

V

24 septembrie. Azi am ieșit din casă si m-am plimbat prin oraș. Am luat-o pe distincte străzi, cu un pas măsurat, egal. M-am oprit din îndată ce în când. Am văzut copii ieșind de la școala, oameni conducând mașini, cumpărând mâncare. Era un fel de forfotă tăcută, întocmai unui marș. Atâția oameni necunoscuți interacționand între ei, atingându-se, privindu-se, vorbindu-și, ca și cum cuvintele i-ar fi găsit pe ei pentru a le elibera. Eu nu găsesc niciodata nimic de spus. Mă gandesc să spun ceva, dar propozițiile mi se par brutale, absurde. Nu aș avea ce să spun nimănui. Și când mă întâlnesc cu vreun cunoscut nu fac decât să zâmbesc, iar zâmbetul îmi rămâne rigid pe chip, asemenea unei stucaturi, chiar și după ce persoana respectivă s-a îndepărtat. De obicei umblam pe străzi, privat de vreun pretext anume, doar pentru a merge, nu undeva, nu înspre ceva, ci pur și simplu pentru a merge. Când ajungeam acasă mă dureau tălpile și adormeam repede, fiind obosit. Era o binecuvântare să adorm repede. Toate dispăreau, se disipau. Era o alinare. Mersul mă ajută să nu gândesc, sau cel puțin să nu mă gândesc la anumite lucruri. Când nu reușeam să adorm gândurile mi se păreau un chin și ca să scap de ele începusem să mă plimb și pe întuneric. Orașul mi se părea departe și mă plimbam prin jurul casei, printre copaci cu fel de fel de nume, prin întunericul ce facea să îmi amorțească simțurile. Mă opream câteodată și încercam să fac să mi se facă frică de lucruri nevăzute, de lucruri ce ar fi putut sa zacă ascunse în intuneric, dar în loc să îmi fie frică mă gândeam într-un fel romantic, amăgitor la ceea ce s-ar fi putut ascunde în beznă, ceva care ar fi putut să mă ucidă sau să mă salveze, lucruri care de la un anumit punct ar fi realizat sinonime. Dar nu era nimic, nu era nicicând nimic, eram doar eu, singur, într-o cameră în care îngeri și demoni zac morți, zidiți în pereții casei. Mă așezam în iarbă și așteptam ca ceva să se întâmple, deși știam că nimic nu se va întampla, sau chiar mai rău, știam că orice s-ar întâmpla nu ar reuși să schimbe ceva. Era vară, toamnă, iarnă, primăvară, nu conta ce era, îmi era întotdeauna frig, ca și cum nu ar fi existat loc pe lume unde m-aș fi putut ascunde. Dar frigul îmi place și dinaintea lui nu m-aș ascunde. Noaptea e întotdeauna frig. Un frig interior, amorțitor. Zilele mi le petreceam umblând pe străzi, oprindu-mă din când în când pe vreo bancă. Obișnuiam să privesc oamenii. Țin minte că era o vreme în care mi se păreau fascinanți, dar nu mai țin minte nici măcar de ce mi se păreau astfel. Poate datorită cuvintelor, poate în raport cu clădirilor, a mașinilor, a copiilor. Acum mi se par goi, serbezi, inutili. Nu aveam dreptate nici atunci dupa cum știu prea bine că nu am dreptate nici acum. Dreptate e un lucru subiectiv și atât. Din punct de vedere obiectiv nu se află dreptate, ci doar o definiție care desemnează ceea ce un necomplicat cuvânt înseamnă. Dar aceasta nu este dreptate, e doar un cuvânt, asemenea tuturor celorlalte cuvinte îngramădite prin ziare, cărți, afișe. Ceva ce se sustrage vieții.
Oricat as incerca sa evit acest subiect, n-am sa reusesc. Se pare ca totul se leaga de el, ca ramurile de trunchiul unui copac. Dar a vorbi inseamna tradare. Si totusi…
S-a întâmplat acum aproape trei ani când am văzut-o pentru prima oară. Era iarnă și frig și era puțin cândva de a se însera. M-am gândit de atât de multe ori la acea zi și de tot atât de multe ori m-am străduit să nu mă gândesc încât îmi vine greu să cred că aș fi putut modifica în minte ceva în legătură cu acea zi, cu acea iarnă. Mereu mi se pare o exagerare să îți amintești ceva petrecut cu mult timp în urmă, poate doar din cauză că eu nu pot să îmi amintesc multe aspecte din viața mea. Lipsesc ore, zile, săptamani, luni, poate chiar ani. Nu e amnezie, cred că se datorează doar faptului că nu am încercat să mi le amintesc și astfel s-au șters. Amintirile îmi sunt fragmentare, cu distanțe tot mai mari între ele. Nici nu poate fi vorba să îmi amintesc discuții, sau date precise. Ca să rețin ceva trebuie să fac un adevărat efort. Câteodată îmi aduc aminte lucruri pe care aș vrea să le pot uita, alteori lucruri pe care nu știu cum să le pot păstra.
Eram cu Alex. De fapt el fusese cel care mă adusese aici. Nu mai știu exact cine a văzut pe cine primul. Ne-am plimbat pentru un timp, discutând. Mi-a vorbit despre planurile lui, de viitorul lui; voia să scrie o carte. Știa că nu citesc beletristică, dar totuși a vrut sa îmi ceară niște sfaturi. Am știut înca de atunci că nu va scrie nicio carte. O carte pe care vrei să o scri și de care vorbești dinainte e o carte moartă. Dar nu am spus nimic. Am ajuns într-un parc și ne-am așezat pe o bancă. Era rece presupun. Fără să îmi fi dat dinainte seama, tăcuse, ceea ce m-a făcut să mă întorc brusc și să-l privesc. Părea că nici nu mă observă, avea privirea pierdută, de parcă ceva neștiut și nevăzut i-ar fi captat atenția. Și atunci a început să îmi vorbească de altceva, de cu totul și cu totul altceva, fără să îmi aduc exact aminte despre ce anume. M-a întrebat ceva de genul "există lucruri în viață pentru care ai muri?". Cred că am raspuns că pentru mine nu există. A urmat o tăcere până când a vorbit din nou, vocea redevenindu-i normală. Nu știu ce a spus, eu continuam să mă gândesc la ceea ce mă întrebase mai devreme. Tăcuse iar, scutit de să remarc când anume. Avea aceași privire de mai înainte, fixă, pierdută. De data aceasta i-am urmat privirea si atunci am vazut-o. El și-a dat seama încotro mă uit și s-a ridicat să plece. L-am urmat și pentru că tăcea i-am spus că deși nu citisem nicio carte până atunci eram dornic să citesc ce scria el. Dar nu cred ca m-a auzit, sau oricum nu a dat niciun semn cum că ar fi auzit. Mă simțeam vinovat de parcă i-aș fi descoperit un secret.
Peste câteva zile am văzut-o pentru a doua oară. Stătea în același parc, pe echivalentă bancă. M-am așezat și eu în locul în care fusesem în urmă cu câteva zile. Se însera, se înnopta. Aerul era rece, tăios. Soarele arunca palid ultimele sale raze ce păreau stacojii în aerul cristalizat. Cerul era limpede, doar doi, trei nori alergau grăbiți spre nu-știu-unde. Ramurile copacilor se legănau, crengile atingându-se din când în când cu un zgomot ce mi se parea superb și ireal. Țineam ochii închiși și încercam să nu mă gândesc la nimic. Parcul se golise brusc de lume. Doar ea rămăsese, privind cerul printre ramurile goale ale copacilor. Cei câțiva brazi se mișcau și ei, negri, șerpuitori. Nu știu cum și nu stiu de ce m-am așezat alături ea. Plângea sau plânsese. Avea o lacrimă pe obraz ce nu mai voia să dispară. Poate că am vrut să spun ceva, dar văzând acea lacrimă, am tăcut. Sau poate că nu am vrut să spun nimic. Credeam că o să se ridice și o să plece. Dar a fost o alta lacrimă, o lacrimă a mea. Am rămas amândoi, fără să ne spunem nimic, privind copacii, norii, stelele, fără să le fi știut numele și excluzând să fi știut că și ele privesc înapoi spre noi cu ochi depărtați, înghețați. Acum le știu numele. Erau Orion și Sirius, formând o cruce joasă deasupra orizontului. Aș vrea atât de mult să îmi amintesc la ce m-am gândit în acele ore în care am stat și am privit aiurea printre stele, dar totul s-a pierdut, s-a destrămat prin timp și cu susținerea timpului. Nu a rostit nimic, doar înainte să plece a spus "trebuie să plec" și atât. Am privit-o îndepărtându-se și nu am știut de ce am rămas și nu am știut încotro să mă îndrept. Am privit-o depărtându-se, o umbră printre trunchiurile copacilor, nimic apoi printre umbrele trunchiurilor. Și am rămas privind către niciunde, până ce privirea s-a întunecat și ea. Vântul bătea ușor, cu ceva schimbat, parcă mai cald, parcă mai rece; norii treceau ireal, fără să lase umbre. O lună mare, aproximativ roșie se ivea deasupra orizontului. Am stat și am privit. Chipul lunii devenea din ce în ce mai livid și mai palid pe măsura ce se înălța și se micșora atât de încet, de ireal. Copacii au căpătat umbre, lugubre, înspăimântătoare. Brazii își răspândeaua miasma tacuți, severi. Am vrut să păstrez ceva din delectarea acelei seri, ceva să îmi aparțină și să mă facă să nu uit. Am luat o ramură dintr-o salcie, pe care am împletit-o și am făcut-o coroană, un con de brad și o piatră. Le am și acum, le păstrez laolaltă cu toate celelalte lucruri pe care le-am adunat. M-am plimbat prin noaptea geroasa, prin parc, pe alei pe care probabil nu mai trecusem de ani de zile, printre pâlcuri de brazi și de copaci al caror nume nu îl cunosc. La un moment dat m-am oprit și m-am așezat lângă un copac, poate un mesteacan, poate un ulm, m-am rezemat cu spatele de trunchiul acestuia și am privit spre banca pe care stătusem. Nu mai era nimeni în tot parcul. Eram singur. Doar eu, stelele, norii, copacii, vântul, pamantul, înconjurat de atâta existență impasibilă, tacuta. Timpul refuza să se-ntrupeze, să existe, doar adierea vântului îl mai făcea când șo când să se mai scurgă.
Afară a început să se lumineze. E o lumina atât de palida, atât de stinsă încat pare încă întuneric, un întuneric ceva mai albastru. Stelele lucesc parcă mai puternic. Nu mai seamănă cu sori îndepărtați ci cu fragmente mai mari dintr-o pulbere luminescentă, ce crește ușor dinspre est, împrăștiată pe cer. Copacii, din cauza acelei lumini stinse, par sculptați în basorelief. Ultimele stele, mai lucioase și mai apropiate de orizont, încep să se stingă. E lumină, e dimineață. Soarele va răsări insolent, cu un zgomot neauzit, infernal.

s h a d o w · VIP

VI

25 septembrie. Cuvântul așteaptă să decadă. Așteaptă... Dă târcoale, revine, cade. Mi-e milă de cuvinte ca de niște ustensile folosite. De prea multă uzură se tocesc. Iau forma inimilor, inimilor atâtor oameni, apoi, abstract, îmbracă obiectele, ca o perdea groasă ce le acoperă personalitatea, uniformizându-le. Se nasc, decad, mor. Spuse de atât de multe ori încat inevitabil devin minciuni, umbre a ceea ce au fost. Mi-e milă de cuvinte, așa cum lor, privindu-mă, tocindu-mă între privirile lor inscrutabile, le e milă de mine.M-am îmbracat în haina lor și praful lor mă acoperă. Sunt o umbră. Doar eu mă știu într-adevăr pe mine, printre perdele groase ce mă învelește cum ar fi recele lințoliu alb al lacrimilor mele. Dar nu plâng, cuvânt, și e chiar mai mult decât a plânge. Astfel mă nasc, decad și mor odată cu toate cuvintele auzite, rostite, rănite, sacrificate pe altarul alb al ochilor noștri rosii, zdrelite între buzele cărnoase, existente, pulsând întratât a viață încat devin roși-sangerii, stacoji printre anii trecerii mele. Trecerii mele și a atâtor alți oameni neștiuți, precum nișcai cuvinte nerostite, nezburânde. Cu fiecare cuvânt spus mai lepăd o parte din mine precum iarna lepădându-și poveștile nerostite, acele povești-tragedii, întruchipare a tot ceea ce am simțit, trădat și mințit. Sunt atât de plin de cuvinte încat nu mai pot privi, nu mai pot auzi, nu mai pot simți. În jurul meu sunt doar cuvinte și nu obiecte, nu ființe, doar cuvinte demonice, angelice, umplându-mă de putregai ca de o viață nevăzută. Stau la pândă, pregătite pentru o nouă descărnare.
A fost o lacrimă pentru ceva pierdut, pierdut, dar nicicând avut. O lacrimă irosită în zadar, nu pentru mine, ci pentru toate sentimentele și gândurile peste care nu pot trece. O lacrimă pentru neputința mea, o lacrimă pentru ea, doar și doar pentru ea. Pentru ceea ce aș fi putut să spun și știam că nu pot spune, pentru tot ce avea să vină, pentru tot ceea ce aveam să las să treacă. Pentru viață… Pentru aceasta irosire numită viață. De fapt nu știu exact de ce și pentru ce. A fost ceva ce a trecut și nu va mai veni înapoi niciodată. Niciodată.

s h a d o w · VIP