ATRACTIV FORUM :: Viaþa plantelor

silverstar · VIP

Iedera

Cand mergeam la Emi, draga si buna mea prietena de care in fiecare zi mi-e dor, cea mai mare placere a mea era sa stau in bucatarie. Minute intregi priveam corzile iederii bogat impodobite de frunze mari, cat palma, de un verde stralucitor, care acopereau toti peretii incaperii. "Vrei si tu?", m-a intrebat intr-o zi. "Da", i-am raspuns, "dar nu stiu ce sa fac, cum sa procedez...". A rupt o mladita cu cateva frunze si m-a invatat sa o pun in apa. Dupa ce i-au iesit "mustati", am plantat-o intr-un ghiveci. Cu toate ingrijirile, mai bine de un an, iedera mea n-a crescut nici macar cu un milimetru, dar nici nu s-a uscat. Si, intr-o dimineata, in timp ce-o udam, am inceput sa-i vorbesc calm, linistit, cu blandete, ca unei fiinte dragi. Faceam acelasi fapt de fiecare data cand ii serveam portia zilnica de "hrana". Si... miracolul s-a produs! In nici doua luni, iedera a trecut de un metru in lungime.

Cand m-am hotarat sa parasesc orasul care ma adoptase dupa terminarea studiilor universitare, întâiul lucru luat din casa a fost ghiveciul cu iedera. I-am legat corzile sa nu se rupa si tot drumul am tinut ghiveciul in brate. Din pacate, noua mea locuinta s-a dovedit a nu fi ceea ce crezusem si sperasem. Au inceput nemultumirile, framantarile sufletesti, reprosurile pe care mi le faceam singura. Nimic nu ma mai interesa. Faceam totul mecanic, tristetea nu ma parasea o clipa, in jurul meu se naruise totul...ÊIntr-o zi, am observat ca frunzele iederei se vestejisera. Apatica si indiferenta, am udat-o, spunandu-mi in gand c-o sa-si revina. Intre timp, am hotarat sa ma mut intr-o alta locuinta si, desi foarte greu, in cateva zile totul s-a rezolvat. Dar... stupoare! Iedera mea se uscase... Cand? De ce? Frunzele, odinioara atat de vesele, se zdrobeau intre degete, transformandu-se in praf. Indiferenta mea, dar mai ales egoismul de care ma lasasem dominata o ucisesera. Iubirea, cuvintele de alint, laudele cu care o obisnuisem ramasesera undeva, departe...

Cand am desprins-o de pe perete, am observat cu mirare ca undeva, pe la mijlocul corzii uscate, mai erau vreo doua frunze verzi care supravietuisera. Le-am rupt si, fara o vorba, le-am intins cumnatei mele care ma ajuta la impachetat. Dupa cateva luni, in toamna, cand am mers sa-i fac o vizita, am ramas cateva momente in curte, unde zeci de ghivece cu flori straluceau inca in razele soarelui. "O recunosti?", m-a intrebat. Am tresarit si mi-am intors privirile catre flori... "O recunosti?", m-a intrebat din nou, amuzandu-se de nedumerirea ce mi se citea in priviri. Mana ei a atins o iedera splendida, cu frunze mari, lucioase, orbitor de verzi si de catifelate. Am privit mai cu atentie. Iderea era chiar in ghiveciul pe care il abandonasem indiferenta. Am inceput sa-i vorbesc soptit, s-o mangai si cred si astazi, ca sub contactul palmelor mele, am simtit-o vibrand... Am adus-o acasa. Ii place aici, pentru ca si mie imi place. In fiecare zi creste cate putin pentru ca, indiferent de starea mea sufleteasca, nu uit sa-i spun cate un cuvant care sa-i faca placere, s-o incante, s-o flateze... Verdele de smarald al frunzelor sale e inițialul lucru pe care-l vad cand deschid usa casei.

personalã

silverstar · VIP

Daliile

Intamplarea s-a petrecut nu departe de oras, acolo unde fratele meu are o curte si o gradina bine ingrijita, mandria intregii familii. Era intr-o sambata de august si zi de sarbatoare. Cumnata mea mi-a intins un cutit si m-a rugat sa aduc din gradina cateva dalii. Le-am ales pe cele mai frumoase si le-am pus pe masa asezata sub bolta de vita-de-vie din fata casei. Urma sa vina in vizita niste prieteni, blocari ca si mine, si fiecare ne straduiam ca totul sa fie cat mai frumos, cat mai primitor...
Si, cum ziua era aparte de placuta, musafirii si-au facut aparitia mai curand decat ne asteptam. Nici n-am observat care din cei veniti i-a intins cumnatei mele un superb buchet de gladiole de un crem cald, calm, cu frunze - sabii lungi si grele de-atata verde - mandre si parca sfidatoare.
In clipa in care cumnata s-a intors spre vaza de pe masa sa le puna langa florile culese de mine, am sarit de pe prispa si-am strigat: „Nu! Se supara daliile...”. S-a facut o liniste totala. Toti ochii s-au intors spre mine - care mirati, care compatimitori, care... „N-am mai auzit una ca asta...”, a spus unul din musafiri, intorcandu-mi spatele. Incremenisem. Mi-era rusine, voiam sa se deschida pamantul si, printr-un miracol, sa dispar. „Florile acestea tin macar o saptamana”, a rupt tacerea cumnata, privind cu ochii stralucind de plăcere la vaza acum burdusita de dalii si gladiole.
Am plecat cu capul in pamant, umilita, cu sufletul greu si cu regretul de a nu-mi fi tinut gura. Cu siguranta, toti au gandit, daca nu chiar au si spus, ca sunt „suie”. Am luat o patura si, cu o carte sub brat, m-am dus departe, tocmai spre capatul gradinii, ca sa nu ma mai vada nimeni. N-am reusit sa citesc nici un rand. Ore intregi am stat cu ochii pe cer, mangaiata din cand in cand de adierile blande ale unui vant caldut, certandu-ma, in gand, pentru gafa facuta.
Tarziu, m-am furisat in casa si, numai ce-am pus capul pe perna, am adormit strivind intre gene o lacrima amara, o lacrima care ma apasase greu intreaga zi...
Cand mi-am dat seama ca nu e vis si ca intr-adevar cineva ma striga, am iesit pe prispa, fara sa inteleg ce se intampla. „Uite, uite...”, si un deget imi arata vaza. „Uita-te pe masa, nu vezi nimic? Ai avut dreptate... De unde ai stiut?” Frecandu-mi ochii, am coborat incet scarile si m-am indreptat spre masa in jurul careia toti stateau in picioare si priveau ceva nedumeriti...
M-am apropiat si eu si atunci am vazut cum florile culese de mine se sufocasera, murisera. Tulpina lor se inmuiase si toate daliile erau cazute peste buza vazei ca niste secerati de la mijloc. „Florile nu se amesteca”, am spus. „Au si ele orgolii. Noi, oamenii, stim cum sa ne ferim de un intrus, dar ele... Ele reactioneaza asa cum vedeti.” Am luat daliile din vaza si le-am asezat la radacina nucului. La fel de maiestoase, pe masa ramasesera doar gladiolele. Invinsesera...

personalã

silverstar · VIP

Trandafirul japonez a murit în locul meu

Primãvara anului 1997 adusese pentru mine suferinþe de neînchipuit.
Crizele deveniserã tot mai dese, nu mai puteam sã mã miºc aproximativ deloc iar nopþile erau niºte coºmaruri, umplute de dureri îngrozitoare.Toate medicamentele pe care le luam nu mai îmi erau de nici un folos, iar atunci îndată ce simþeam cã nu mai pot rezista, eu care fusesem un ateu convins, mã rugam lui Dumnazeu cerându-i sã mor mai repede pentru a scãpa de suferinþã.

Tovarãº de suferinþã

În camera mea, lângã fereastrã, asista la chinurile mele, un prieten tãcut ºi neputincios, un trandafir japonez. Eu îl plantasem, îl ocrotisem cu dragoste ºi cãldurã ºi îi purtasem de grijã pânã ajunsese mare. Avea atunci mai bine de un metru înãlþime, o tulpinã de trei - patru centimetri grosime ºi nenumãrate ramuri.Vara mã încânta cu florile lui mari ºi roºii, neînchipuit de frumoase, pe care mi le oferea ca o recompensã pentru marea dragoste pe care i-o purtam. Atunci însã, în lungile mele nopþi de suferinþã, îi cuprindeam tulpina în palmã, îl priveam plin de disperare ºi vorbeam cu el aºa cum vorbeºti cu un prieten adevãrat sau cu un frate cãruia îi deschizi porþile sufletului cerându-i un ajutor sau un sfat: ”Nu mai pot pomuþule. Mã doare spatele îngrozitor ºi am ajuns la capãtul puterilor”. Îl strângeam uºor, aºa cum strângi mâna cuiva când îi ceri ajutor. Într-una din nopþi, în timp ce îl þineam strâns, fãrã sã-mi dau seama, i-am spus: ”Ajutã-mã, pomuþule! Nu mã mai pot miºca ºi totul este un chin pe care cu greu îl mai pot îndura. Decât sã trãiesc cu asemena dureri ºi infirm mai bine sã mor”. Am simþit deodatã cã tulpina i se rãceºte în mâna mea ºi o uºoarã pulsaþie, ca ºi cum bãtea o inimã, mi-a zvâcnit în palmã. Pentru moment, durerile au scãzut în tărie ºi m-am putut odihni un pic. Dar situaþia a revenit iar eu, fãrã sã-mi dau seama, ceream tot mai des ºi mai insistent ajutorul trandafirului japonez. De fiecare datã simþeam cum se rãcea în palma mea, pulsând abia simþit, ca o inimã obositã, vrând parcã sã-mi spunã cã mã înþelege, cã suferã alãturi de mine ºi mã ajutã cum poate.

Pe drumuri distincte

A venit ºi momentul despãrþirii. Diagnosticul pus nu-mi lãsa nici o speranþã, operaþia pe coloanã fiind o soluþie obligatorie, care însã nu-mi dãdea decât puþine speranþe de a scãpa de scaunul cu rotile.Când m-au luat sã mã ducã la spital, am prins tulpina pomuþului în mânã ºi i-am vorbit în gând : ”îþi mulþumesc, frate. Aºa cum ai putut tu m-ai ajutat ºi ai fost lângã mine în chinurile mele . Rãmâi cu bine ºi Dumnezeu sã te apere!”. La spital, cu tot tratamentul , lucrurile au mers din ce în ce mai rãu, deºi oamenii de acolo fãceau eforturi deosebite sã mã salveze. Atunci când am simþit cã totul se sfârºeºte, când nu am mai ºtiut cine este în jurul meu, o ultimã imagine mi-a venit în minte, ca o fotografie desprinsã dintr-un album uriaº. Erau florile mari ºi roºii ale bărbatului meu tãcut ºi credincios, rãmas în aºteptare acasã. Apoi, ca un ultim strigãt adresat infinitului în care intram, am rostit cuvintele:“Chem în ajutor lumina cereascã”. Nu ºtiu cine mi-a trimis acel superb buchet ºi nici de ce am cerut ajutorul acela. Cred ºi azi cã trandafirul meu, deºi departe, ºtia ce se întâmplã cu mine ºi, prin puterile lui neºtiute , încerca în continuare sã mã ajute. De fiecare datã când cei de-acasã veneau la mine, întrebam ce face trandafirul japonez. Apoi a urmat acel drum în neant, din care medicii m-au readus cu greu la viaþã. Deznãdãjduitã, soþia mea s-a dus atunci la biserica Sfinþii Împãraþi Constantin ºi Elena, la pãrintele Gheoghe Cepoi, cãruia i-a povestit toatã suferinþa mea cerând, prin sfinþia sa, susținerea lui Dumnezeu. Preotul s-a rugat Celui Atotputernic ºi-a spus sã nu-ºi piardã convingerea ºi speranºa în forța dumnezeiascã. Într-o zi de vineri , am coborât din pat ºi am stat în picioare . Dumnezeu ascultase ruga lor ºi nu mã pãrãsise. Când am putut vorbi am întrebat de soarta trandafirului japonez. Un timp ai mei mi-au ascuns adevãrul ºtiind cât de mult þin la el, apoi, într-un târziu, mi-au spus cã încã de la internarea mea pomuþul a început sã se îngãlbeneascã, iar atunci când eu am fost în comã i-au cãzut toate frunzele ºi s-a uscat complet. Soþia mea urma sã roage pe cineva s-o ajute sã-l coboare din casã ca sã-l arunce. Aproape plângând am rugat-o sã-l lase pânã când voi ieºi eu din spital, iar ea mi-a promis cã nu-l va lua de acolo, deºi planta era moartã ºi nimic nu o mai putea readuce la viaþã. Dupã alte douã luni, timp în care Dumnezeu a fãcut un miracol cu mine, am început sã-mi revin treptat, lucru inexplicabil chiar ºi pentru medicii militari care mã îngrijiserã.
Moartea prietenului meu
Când am ajuns acasã m-am dus la trandafir ºi i-am cuprins tulpina uscatã în palmã. ”Pomuþule , de ce ai murit? Eu trebuia sã plec din lumea asta, nu tu!”, i-am ºoptit cu glas tremurat ºi cu lacrimi în ochi. Am crezut cã era doar o pãrere, dar am simþit cum tulpina i s-a rãcit uºor ºi ceva pulsa stins, ca o inimã bolnavã. Am rugat-o pe soþia mea sã ma ajute sã-i tai ramurile uscate ºi sã-i sap pãmântul, iar ea mi-a fãcut pe plac, aºa cum îi îndeplineºti dorinþele unui om care a trecut pe lângã moarte ºi care, probabil, nu mai judecã normal . Un pom uscat e un pom uscat ºi gata ! Deºi mã miºcam încã greu, am continuat sã-mi îngrijesc prietenul, toþi ai casei crezând cã mintea mea a luat-o razna. Dar eu simþeam în palmã cum pulsul trandafirului creºtea ºi viaþa revenea treptat în el . Dupã trei sãptãmâni i-au apãrut primii muguraºi, apoi i-a dat frunzele . Deºi nimãnui nu-i venea sã creadã, la sfârºitul lunii octombrie i-au apãrut primii boboci iar în noiembrie, luna mea de naºtere, a înflorit. Erau niºte flori roºii, frumoase , dar ceva mai mici ºi mai firave decât le fãcea înainte. Toþi erau uimiþi de reveniera lui ºi de faptul cã a înflorit într-o perioadã în care nu mai înflorise niciodatã. ªi eu eram fericit, dar bucuria mea avea sã fie de scurtã duratã. Nu ºtiam cã prietenul meu din mulțimea vegetalã, care fusese alãturi de mine tot timpul suferinþei ºi mã ajutase prin puterile lui misterioase, revenise la viaþã, doar el ºtie cum, pentru a-mi face un ultim dar, florile lui de ziua mea. Când primii fulgi de nea au început sã se cearnã din vãzduh, a început sã se usuce treptat ºi, cu tot efortul meu, a murit definitiv la sfârºitul anului. Din lãstarii lui, pe când era încã verde, am oprit un pui care astãzi este viguros ºi este identic cu cel ce a murit în locul meu. Pentru cã eu aºa cred. În dragostea lui pentru mine, ca un fel de recunoºtinþã supremã pentru iubirea cu care l-am îngrijit, trandafirul japonez a preluat din suferinþele mele ºi, dupã un ultim salut de adio, a murit în locul meu. ªi mai cred cã noi, oamenii, suntem legaþi prin mii de fire nevãzute de toate plantele ºi vieþuitoarele de pe pãmânt ºi de întregul univers.

Primita in dar de la un prieten