ATRACTIV FORUM :: Zaraza si Cristian Vasile

silverstar · VIP

Zaraza si Cristian Vasile

Prin 1944, sub cele mai îndârjite bombardamente americane, Bucureºtiul petrecea la fel ca în anii nebuni rãmaºi în urmã cu douã decenii. Mâncarea era ieftinã, hotelurile primitoare, iar gradinile de varã, Raºca, Oteteleºanu si Carabuº, dar ºi Bordeiul, încã de pe atunci aºezat la marginea Herãstraului, rãspândeau pânã in mahalalele mãrginaºe mirosul de patricieni la grãtar ºi sunetul jazz-band-urilor sau al tarafurilor autohtone.

Pe Calea Victoriei intrau ºi ieºeau din umbra enormã a Palatului Telefoanelor atât automobile negre, cu ferestre de cristal, ca de pe vremea prohibiþiei ºi a lui Eliot Ness, cât ºi trãsuri, aºa-zisele cupeuri de Hereasca, ce nu mai pridideau sã care lumea bogatã a oraºului la ºosea. Distracþiile erau peste tot la-ndemanã.

La Operetã cânta încã Leonard, circul Sidoli (fãrã bãtrânul Giovanni Sidoli, care murise cu un deceniu în urmã, dar cu cele doua fiice ale lui împãmântenite aici ºi mãritate cu mari financiari evrei) se lãuda, dupã ce arsese deja de patru ori, cu un cort nou, azuriu cu dungi albe, ºi cu douãzeci ºi patru de cai împodobiþi cum nu se mai vãzuse pânã atunci, iar ºantanurile atrãgeau o clientelã veselã ºi petrecãreaþã, între care distingeai nu rareori ofiþeri germani însoþiþi de soții de lux, prietene fãrã oase, cum le-a spus cineva, cele mai numeroase întreþinute de unul sau de altul, dar destule ºi dintre cele care nu se jenau sã-ºi afiºeze tariful pe uºa lor din hotelul în care primeau muºteriii.

Una dintre astea era Zaraza, ºi povestea ei m-a emoþionat întotdeauna nu prin ciudãþenia ei nemaivãzutã, cât prin faptul cã e adevaratã. Zaraza, mai precis Zarada, este un nume þigãnesc tradiþional. El înseamnã Minunata. Prietena teribil de tânãrã ce-ºi fãcuse intrarea, în seara fatalã îndată ce a început totul, în localul Vulpea Roºie de pe ªelari, la braþul unui ins oarecare dintr-un grup vesel, era într-adevãr þigancã, avea faþa asprã, buzele ca de bãrbat senzual ºi pãrul atât de obscur ºi de lucios, încât de bunã seamã cã fusese dat cu pumni întregi de ulei de nucã. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strassuri ºi pantofi de asemenea cu strassuri sclipitoare pe catarame.

Grupul tãbãrî la o masã rezervatã, se ceru ºampanie, se fãcurã glume, se râse nepoliticos de tare. Pe mica scenã de cabaret dansa o soție grasã cu un ºarpe letargic. Urmã un numar cu porumbei dresaþi. În fine, apãru, abia vãzut prin valurile de fum aromat de la havane, Cristian Vasile. Aplauze nebuneºti îl însotirã.

Probabil cã acest nume, unul dintre cele mai faimoase la vremea lui, nu mai spune prea mult în ziua de azi. Unii-ºi mai amintesc de cântecele lui, dar mai degrabã ca sã râdã de vocea nazalizatã care ieºea din patefoanele cu înregistrãri extrem de proaste. Pe vremuri, ca sã înregistreze un cântec, cântãreþul trebuia sã-ºi vâre capul într-un fel de goarnã de alamã, care-i altera complet vocea. La rândul lor, placile "Pathe", chiar ºi cele de calitate, înregistrate sub sigla "His Master's Voice", erau de ebonitã ºi, cu vremea, se fisurau, îmbãtrâneau, iar acul de fier grosolan le zgâria iremediabil. Cu toate acestea, tangourile lui Cristian Vasile sunt atât de neobiºnuite, au o linie sonorã atât de originalã ºi de miºcãtoare ºi cuvinte de un kitsch atât de înduioºãtor, încat eu, cel puþin, le-am iubit de la întâia ascultare. Puþini mai ºtiu cã autorul Zarazei, al Ramonei si al neuitatului, deºi uitat, Aprinde o tigara a fost Gardel al nostru, atât prin muzica lui, cât ºi prin viaºa românescã pe care a dus-o.

La Vulpea roºie toatã mulțimea venea pentru Cristian Vasile, aºa cum Zavaidoc, altã glorie a momentului, fãcea sã prospere îngerasul, faimosul local al Vioricãi Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau. Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Borilã. Le plãtea ca sã-l protejeze. Cristian Vasile îºi dãdea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fraþii Grigore. De mai multe ori guriºtii se-ntâlnisera, însoþiþi de malacii lor, ºi scoseserã cuþitele. Povestea mea începe însã într-un moment de armistiþiu.
În acea sear, bãrbatul în smoking alb, mult prea ºic pentru înfãþiºarea lui de docher dat cu briantinã, începu cu un cântec pe care abia-l compusese. Publicul nu-l ºtia, aºa cã-i sorbi vorbele în tãcere. Nu, vocea sa nu era metalicã. Era o voce de bãrbat întreg, þi-l puteai imagina cântând pe Humphrey Bogart. Doar textul era uºor siropos, dar prin aceasta contrasta fermecãtor cu vocea prea asprã, gravã ºi reþinutã:

Þi-aduci aminte
Ce dulci cuvinte
Ne trimeteam în scrisori?
Odinioarã
Pe dinafarã
Le ºtiam uneori.
Scãldate-n lacrimi noi le citeam
ªi-apoi le sãrutam.
Visul se curmã
ªi-n cea din urmã
Eu nu ºtiu ce sã-þi mai scriu...

Când mama mã alinta, în copilãrie, nu mã impresionau deloc giugiulelile ei, le consideram normale ºi cuvenite. Nu voi uita însã niciodatã cum mi-a spus tata de douã sau trei ori "puiºor", cãci tata a fost întotdeauna aspru cu mine ºi uneori de-a dreptul rãu. Era la fel cu Cristian Vasile. Era o minune cã bruta în smoking putea da atâta duioºie virilã refrenului:

Ce vrei sã-þi scriu
Acuma, când ne despãrþim?
E prea târziu,
Noi nu ne mai iubim.
Cuvinte dragi de-amor
Le-am tot rostit la timpul lor.
Atât le-am repetat...
Ne-am înºelat...

Cei din public, îmbogãþiþii si colaboraþioniºtii oraºului, putred de corupþi, pãreau sã fi uitat pânã ºi ei Sodoma josnicã ºi monotonã a vieþii lor. Unii tãceau, privind sticlos în faþa ochilor. Alþii duceau paharul alungit de ºampanie la gurã ºi beau din el mult mai mult decât de obicei. Femeile, multe dintre ele târfe trecute prin ciur si dârmon, plângeau ca ºcolãriþele. Se surprinse si Zaraza lãcrimând, ºi nu-ºi amintea s-o mai fi fãcut vreodatã. Cântãreþul mai zise douã cântece vechi ºi se retrase. Þiganca statu jumatate de ceas ca pe ace ºi ieºi dupã el. Intrã în odaia improvizatã a artiºtilor, unde dãdu peste îmblânzitoarea de ºerpi despuiatã pe jumãtate, gâdilata de dresorul de porumbei si râzând vulgar. Cristian Vasile era la o cârciumã din preajmã. Nu mânca niciodatã în localul unde cânta. Îl gãsi la cârciumã, stând la o masã, singur, cu un pahar de absint. I se asezã în faþã. Bãura împreunã, vorbirã ore-n sir (ce-ºi spuseserã nu vom ºti niciodatã), se apucarã de mânã, ascultarã înlãnþuiþi vioara arsã a unui þigan bãtrân ºi, adânc în noapte, plecarã amândoi.

În noaptea aceea, Zaraza ajunge soția lui, cum avea sã rãmânã încã aproximativ doi ani de zile, fãrã vreo trãdare ºi fãrã mãcar un gând la altul. La rândul lui, cântãreþul nu mai ieºea nicãieri fãrã "nebuna lui adoratã", cum o numea mereu. Faimosul cântec care o imortalizeazã se nãscu dupã vreo jumãtate de an de trai zi ºi noapte-mpreunã, ºi are versuri cum nu se mai scriseserã pe malul Dâmboviþei:

Când apari, senorita, în parc pe-nserat
Curg în juru-þi, petale de crin,
Ai în ochi patimi dulci ºi luciri de pãcat
ªi ai trupul de ºarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinþi,
Sânii tãi un tezaur sublim.
Eºti un demon din vis care tulburi ºi minþi
Dar ai zâmbetul de heruvim.

A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a întrecut astfel cu mult pe Zavaidoc. Zaraza era pe toate buzele, era Lili Marlen a Bucureºtilor. Se cânta în berãrii ºi-n adãposturile antiaeriene ºi o cântau soldaþii în tranºee. Iar fermecãtoarea þigancã devenise la fel de cunoscutã ca ºi celebrissimul ei amant. Ce-i drept, vocea ei lãsa de dorit un pic când cânta la Grandiflora (cãci se apucase ºi ea de lucrativa meserie):

- Of! Leliþã cârciumãreasã,
N-ai o fatã mai frumoasã
Sã mã serveascã la masã?
- Ba mai bine servesc eu,
C-ai fost sânticlerul meu.

Doi ani de vis trecurã ca-n vis, ºi de-aici pornește bucată sumbrã ºi incredibilã, totuºi cu totul ºi cu totul adevaratã, a povestirii mele. Dupã cum se ºtie, artiºtii faimoºi din acea vreme - dacã nu ºi cei de azi, ºi n-ar trebui sã ne-ndoim dacã ne gândim la rapperi ºi la Pavarotti - erau siliþi sã lucreze mânã-n mânã cu mardeiaºii oraºului, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor si bordelurilor. Un cântãreþ vestit nu era pentru ei mai mult decât o prostituatã cãreia-i luau bunã parte din agonisealã.

Smulgându-ºi perii de disperare în faþa rivalului sãu prodigios, Zavaidoc încerca mai întâi sã-l învingã cu mijloace nobile. Pierdu nopþi întregi la pianul hodorogit din odaia unde locuia, la Gavrilescu, încercând sã mai facã vreun cântec de succes. Pradã unei dezolante lipse de inspiraþie, furã o melodie de la Sinatra ºi fu prins. Când mai ieºea pe scenã, avea acum parte mai mult de cotcodãceli ºi fluierãturi. Atunci apelã la Borilã de la Bariera Vergului. Tâlharul, cu un canin de aur ºi înþolit cu vesta cadrilatã cum nu mai dãdea voie nimãnui sã poarte, îl ascultã ºi-i explicã sfãtos cã nu-l poate omorî pe Cristian Vasile. "Nu de alta, da-mi place ºi mie cum îi zice ºi-ar fi pãcat de Dumnezeu." ªi banditul, fãcându-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se înnegrise de invidie, începu ºi el sã fredoneze Zaraza. Ideea-i veni tocmai pe când murmura, cu ochii pe jumatate închiºi de plãcere, cântecul fatal.

A doua zi dupã Sf. Dumitru, Zaraza ieºi, dupã obicei, pe-nserate, sã-i ia tutun bărbatului ei de la chioºcul din colþ. Peste Calea Victoriei, în dreptul clãdirii Casei de economii, se lãsase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al cãruia femela nu-ºi dãdu seama cã din invalidul care vindea acolo nu mai rãmãsese decât cârja, þinutã acum sub braþ de un om al lui Borilã deghizat. Cum apãru Zaraza, cu un ºal de Indii la gât, matahala lepadã cârja ºi, sub cerurile ca de pacurã în flãcãri, o apucã de pãr pe femeie. O privi în ochi rânjind, o muºcã sãlbatic de buzele învineþite ºi, parcã din aceeaºi miºcare,îi retezã beregata cu ºiºul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dâmboviþei, unde i se ºterserã urmele.

O gasirã în zori, cu rochia muiatã în sânge, ºi cântãreþul, care deja rãscolise oraºul toatã noaptea, dupã ea, fu numaidecât anunþat. La comisariat, povestea mai târziu poliþistul de gardã din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie în ochi. Când îi dãdurã drumul, se duse þintã în prima cârciumã ºi bãu pânã nu mai ºtiu de el. Timp de câþiva ani mai apoi li se arãtã muºteriilor locul de unde cântãreþul muºcase din masã.

Zaraza fu arsã la Crematoriul Învierea, care atunci se afla undeva în preajma gropii Tonola. Asistase o mare de oameni în lacrimi, nu ºi Cristian Vasile. Pe drumul spre crematoriu, mareþul dric de abanos sculptat, tras de cai mascati, vãdea prin geamurile de cristal o frumuseþe de prietenă cu ochii deschiºi, cãci pleoapele cu gene lungi nu voiserã sã coboare cu nici un chip peste ochii innegriti ca smoala. Cenuºa fetei umplu o urnã ce avea ca toarte doi ingeri de fier forjat.

Nu trecurã nici doua zile ºi urna a fost furatã din firida ei din interiorul crematoriului. Am cercetat colecþia de ziare din acea perioadã ca sã mã conving de realitatea acestei poveºti. Am gãsit titluri cu litere de-o ºchioapã în gazetele vremii anunþând furtul urnei. Ceea ce nu s-a ºtiut însã niciodatã, ceea ce am aflat doar eu, printr-o întâmplare, este cine a fost cel care-a comis acest sacrilegiu. Nu vreau sã fac din asta cine ºtie ce enigmã. Fireºte, dupã cum banuiaþi, hoþul n-a fost altul decât Cristian Vasile, cântãreþul, care îºi învinsese, înnebunit de dragoste ºi disperare, vechea lui teamã de strigoi.

Intrase-n miez de seară pe o ferestruicã a crematoriului, pãºise pe dalele umede, se-mpiedicase de cãruciorul cu care se împingeau morþii în cuptor ºi, sub sinistra boltã de malachitã sculptatã, pipãise zeci de urne elegant aliniate ca sã dea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O strânsese la piept ºi-ºi apãsase buzele pe argila ei rece. Ajuns acasã, cântãreþul aºezã urna pe-un gheridon din colþul odãii ºi, chiar din dimineaþa urmãtoare, începu sinistrul ritual pe care i-l inspirase fãrã-ndoialã sminteala. Mi-e greu pânã ºi sã pun pe hârtie cuvintele care descriu faptul de nedescris, dar am s-o fac totuºi cât se poate de simplu: în fiecare searã, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mâncat câte-o linguriþã din cenuºa Zarazei. Când ultimele urme de cenuþã de pe pereþii urnei au fost ânghiþite, cântãreþul ºi-a turnat terebentinã pe gât, dar n-a reuºit sã moarã. N-a fãcut decât sã-ºi ardã coardele vocale, terminând cu cântatul pentru totdeauna. A dispãrut cu totul ºi din Bucureºtiul real, ºi din celalalt Bucureºti, fantomatic si ceþos, din memoria oamenilor.

Unchiul meu dinspre mamã, care este actor, fãcea un turneu cu trupa lui când l-a întâlnit, prin 1959, la Piatra-Neamþ. A gãsit acolo, pe post de maºinist (trãgea în fiecare searã cortina), un bãtrân cu aspect de boschetar, cãruia teatrul îi dãdea, de milã, o pâine. Cineva i-a spus ca era Cristian Vasile si ca fusese faimos la vremea lui. I s-a ºi fredonat refrenul Zarazei. Unchiul meu i-a dat bãtrânului o cinzeacã ºi acesta, gâjâind în ºoaptã, i-a povestit cele de mai sus. Le povestea oricui, dar nimeni n-a pus pân-acum povestea pe hârtie. O fac eu, în cele din urmã, deplin conºtient de faptul cã nu aceste biete pagini vor duce mai departe amintirea lui Cristian Vasile, ci refrenul etern al Zarazei:

Vreau sã-mi spui, frumoasã Zaraza,
Cine te-a iubit,
Câti au plâns nebuni dupã tine
ªi câti au murit.
Vreau sã-mi dai gura-þi dulce, Zaraza,
Sã mã-mbãt mereu,
De a ta sãrutare, Zaraza,
Vreau sã mor ºi eu...

- preluare din romanul "De ce iubim femeile", de Mircea Cãrtãrescu, Editura Humanitas

abbilbal · DESAVARSIT

Zaraza nemuritoare datoritã vocii de neuitat: Theodor Zavaidoc

http://www.youtube.com/watch?v=BqE_eKuJu4M

Olimpia Zaharia Constanta · VIP

se spune ;Cristian Vasile inebunit de durere a furat urna cu cenusa ei si timp de ani de zile a consumat din acea cenusa pina la sf vietii.
cazuse intr-o depresie puternica care i-a schimbat comportamentul.

abbilbal · DESAVARSIT

Sã-i spunem ironie a sorþii?
Doi bãrbaþi care nu s-au suportat au fãcut nemuritoare pe Zaraza. Zavaioc prin cântec ºi Cristian Vasile prin iubirea lui dusã la nebunie (cred cã este adevãratã, totuºi, povestea). Mai demult am auzit o emisiune la radio despre acest trio: Vasile - Zaraza - Zavaidoc.

calypso · Mare Maestru

ce elegant

Anahoret · VIP

Este singura povestire care se poate citi din toatã cartea aia! :-P

Mã rog... cãrticica aia.

silverstar · VIP

Anahoret · VIP

Dupã câte am înþeles, ºi lui Borilã îi plãcea cum cântã Vasile, aºa cã ºi-a îndreptat atenþia asupra iubitei acestuia. Spera, probabil, cã-l va scoate din circuit, pentru o vreme, apoi va pornește iarãºi sã cânte. Aºa ºi-ar fi mulþumit clientul ºi l-ar fi putut asculta în continuare pe interpretul preferat. Cine ºi-ar fi închipuit cã Vasile o sã bea terebentinã? Pentru Zavaidoc, în schimb, efectul a fost acelaºi... ºi-a anihilat concurenþa.

calypso · Mare Maestru

abbilbal · DESAVARSIT

De ce rãþuºco? Greºala a fost a mea, prin confundarea vocii celor doi, ºi mulþumesc Silvei pentru corectare.
Iatã, încã un lucru bun pentru forumurile serioase.